Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

miercuri, 31 martie 2010

La taclale cu un editor (4)


Am început facultatea în mansarda dinspre Arhitectură a Universităţii şi tot acolo am terminat-o.

Nimeni nu a socotit necesar să ne prezinte, bobocilor speriaţi care eram, facultatea, organizarea pe catedre, să ne plimbe prin săli şi să ne vorbească despre figurile severe care vegheau de pe pereţi. În schimb, cursurile propriu-zise, amânate după episodul leguminos de la Flora, au început cu o introducere în viaţa bibliotecii de sub acoperiş. Acolo se adunau, împinse de forţa irepresibilă a cuvântului devenit carte, sevele, aromate sau pestilenţiale, distilate din deceniile de trudă şi zbatere a celor trei etaje de dedesubt. O doamnă trecută de vârsta pensiei, filiformă, de o eleganţă austeră, purtătoare de aparat auditiv (ca să nu ne mai ascundem după degete: surdă bocnă) ne-a expus, cu o pasiune de călugăriţă, ispita sfântă a bibliotecii, minunăţiile pe care le adăpostea, modul de organizare şi toate celelalte secrete care aveau să ne ajute în următorii patru ani să accedem la cartea existentă în 4 sau 5 exemplare pentru cei 200 sau mai mult de cititori (pe vremea aceea nu existau xeroxuri)…

Pentru a citi restul articolului click AICI.

marți, 30 martie 2010

Dan Puric despre înrobirea prin criză


"Capital", revistă adresată economiştilor, postează un interviu video cu Dan Puric despre România profundă şi cauzele crizei. Fără cifre, fără tabele – drept la ţintă, adică la esenţă. Şi fără comentarii. Click AICI.

Pledoarie pentru naţionalismul economic

de Pat Buchanan


Meditând pe marginea dezastrului economic din ţara sa, Pat Buchanan, unul dintre cei mai respectaţi conservatori tradiţionali ai Americii, a scris o admirabilă pledoarie pentru naţionalismul economic. Dacă aşa stau lucrurile în SUA, cât de gravă este situaţia în România? Români, luaţi aminte!

Distrugerea Americii

Bush tatăl şi Bush fiul nu au căzut în multe privinţe de acord, dar ceva i-a unit, ceva care i-a legat şi de Bill Cinton: atitudinea faţă de protecţionism.

Toţi trei globalişti, ei au respins orice măsură federală menită a proteja baza industrială a Americii, independenţa ei economică sau salariile muncitorilor americani. Împreună, cei trei au împins America în NAFTA, în Organizaţia Mondială a Comerţului, au abolit tarifele vamale şi au acordat produselor chinezeşti acces liber pe imensa piaţă americană.

Charles McMillion de la MBG Information Services a sintetizat în 44 de pagini de scheme şi grafice rezultatele celor două decenii de experiment globalist Bush-Clinton. Sinteza poate fi numită „Indicele declinului şi prăbuşirii Statelor Unite“.

Între 2000 şi 2009, producţia industrială a scăzut pentru prima dată după 1930. Produsul naţional brut a scăzut şi el şi au dispărut locuri de muncă.

În comerţul exterior avem un deficit de 6,2 bilioane de dolari, din care 3,8 bilioane în domeniul bunurilor industriale.

Lucruri pe care le produceam odinioară în America – şi produceam de toate – le cumpărăm acum din străinătate cu bani împrumutaţi tot din străinătate.

În acest Deceniu Pierdut au dispărut 5,8 milioane de locuri de muncă, ceea ce echivalează cu una din trei slujbe existente înainte de anul 2000. Această pierdere fără precedent a locurilor de muncă a fost parţial compensată prin sporirea cu 1,9 milioane a numărului angajaţilor guvernamentali.

Deceniul trecut a fost primul din istorie în care mai mulţi oameni au lucrat pentru guvern decât în industrie – un fenomen năucitor pentru cei care îşi amintesc o Americă în care aproape o treime din forţa de muncă producea aproape toate bunurile noastre şi o mare parte din bunurile întregii lumi.

Nu vă faceţi probleme, am tot auzit, produsele străine pe care le cumpărăm sunt jucării şi produse industriale nesofisticate. Ne păstrăm joburile din sectoarele de înaltă tehnologie.

Să mă scuzaţi, dar surplusul comercial din comerţul cu produse tehnologice avansate a dispărut în timpul primului mandat a lui Bush. În ultimii trei ani, doar în relaţia cu China am înregistrat un deficit comercial în domeniul produselor tehnologice avansate de aproximativ 70 de miliarde de dolari.

Auzim plângeri nesfârşite privitoare la dependenţa noastră de petrolul din Orientul Mijlociu.

Cea mai mare parte din petrolul importat provine din Canada, Mexic, Venezuela, Nigeria şi Angola. Şi pentru fiecare dolar pe care îl cheltuim importând petrol şi gaze naturale trimitem în afara graniţelor, pentru produse industriale, 4,20 dolari. De ce ar fi dependenţa de Golful Persic, pentru o fracţiune din petrolul pe care-l consumăm, o primejdie mai mare decât dependenţa imensă şi crescândă faţă de China în acoperirea nevoilor vieţii naţionale?

Cât de mare este această dependenţă?

China reprezintă 83% din deficitul comerţului exterior american în domeniul producţiei industriale şi 84% din comerţul cu produse electronice şi utilaje.

În ultimul deceniu, în relaţia cu China, deficitul nostru comercial în sectorul bunurilor industriale a fost de 1,74 bilioane de dolari, ceea ce explică de ce China, cu rezerve de aproape 3 bilioane de dolari, deţine ipoteca asupra Americii.

Săptămâna aceasta, o ştire anunţă că Detroitul, forja şi furnalul Arsenalului Democraţiei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, plănuieşte să dărâme o pătrime din oraş pentru a-l transforma în pământ agricol şi păşune. Nu cumva deficitul comercial de 1,2 bilioane de dolari înregistrat de industria auto în deceniul trecut a contribuit la uciderea Detroitului?

Şi dacă scopul nostru a fost într-adevăr să ajutăm, prin NAFTA, Mexicul vecin, gândiţi-vă la aspectul următor. Socotite în dolari, importurile de textile din China sunt acum de cinci ori mai mari decât valoarea combinată a importurilor din Mexic şi Canada.

Adăugând valoarea exporturilor la PIB şi scăzând deficitul comercial, constatăm că deficitele comerciale s-au ridicat în medie la 500-600 de miliarde anual timp de zece ani, trăgând Statele Unite în jos şi ridicând China la nivelul unei puteri mondiale.

Cu toate acestea, la fel de uluitoare ca şi aceste cifre sunt indiferenţa, nepăsarea clasei noastre politice. Cum putem să explicăm atitudinea ei?

Necunoaşterea istoriei este în mod sigur una dintre explicaţii. Câţi ştiu că naţiunile moderne ajunse puteri mondiale au reuşit protejându-şi şi încurajând baza lor industrială – Marea Britanie, de la „Acts of Navigation“ din 1707 până în 1850, protecţionismul american dintre Războiul civil şi tumultuoşii ani ‘20, Germania lui Bismarck dinainte de Primul Război mondial, Rusia lui Stalin, Japonia postbelică, China de astăzi.

Nici o naţiune nu s-a ridicat la statutul de mare putere prin „comerţ liber“. De la Marea Britanie de după 1860 până la America de după 1960, „comerţul liber“ a fost politica celor care au pus consumul înaintea producţiei şi ziua de azi înaintea zilei de mâine.

Naţiunile s-au dezvoltat pe temeliile naţionalismului economic şi au decăzut prin „comerţ liber“.

Ideologia este o altă explicaţie. Până şi un adept al comerţului liber din şcoala lui Milton Friedman ar trebui să vadă dezastrul din jurul lui şi să se întrebe: Ce avantaje are America de pe urma acestor munţi de produse importate pentru a justifica ruinarea ţării ţării noastre şi a compatrioţilor noştri?

Oare nu văd ei legătura dintre deficitele comerciale şi declin?

Republicanii vor beneficia în mod sigur la alegerile din noiembrie de pe urma crizei economice a naţiunii. Dar există oare vreun semn care să ne arate ca au învăţat ceva despre economie după dezastruosul deceniu Bush?

Au ei idee cum ar putea restructura total comerţul SUA şi politica de impozitare astfel încât să corecteze cursul actual şi să prevină declinul continuu al Americii?

A văzut cineva vreun indiciu în această direcţie?

Traducere de Ovidiu Hurduzeu

luni, 29 martie 2010

Tehnologie şi consumism pe plaiuri mioritice

de Ovidiu Hurduzeu


Românii se dau în vânt după tehnologia modernă. Cei mai mulţi cred că accesul la tehnologiile moderne le deschide porţile raiului terestru. Computerele, telefoanele celulare, ipodurile, televiziunea prin cablu şi satelit, automobilele de lux şi puzderia de gadgeturi electronice au introdus în ţară o ambianţă „tehno“ învestită deseori cu magia spaţiului sacru. În marile oraşe, tehnologia guvernează deja modul în care oamenii muncesc şi îşi petrec timpul liber. Tinerii, mai ales, încep să „interiorizeze“ tehnologia, o transformă treptat într-o stare de spirit şi normă de comportament.

Atât comunismul cât şi tehnoglobalismul de astăzi şi-au dorit ca tehnologia să devină matricea însăşi a vieţii românului. „Societatea socialistă multilateral dezvoltată“ nu era altceva decât un sistem industrial-tehnologic ineficient. Proiectele faraonice (Canalul Dunăre-Marea Neagră), dezvoltarea monstruoasă a petrochimiei, a siderurgiei şi a industriei „constructoare de maşini“, sistematizarea satelor au creat o societate a penuriei permanente în care întreaga populaţie (cu excepţia nomenclaturii comuniste) trăia la limita subzistenţei biologice. Toate acestea au fost justificate în numele „progresului material şi spiritual“, al unei societăţi comuniste viitoare concepute ca un paradis al raţionalităţii tehnologice.

Pentru a citi restul articolului click AICI.

vineri, 26 martie 2010

Misterele cuvintelor. Un megasucces american: obiectivismul randian

de Alexandru Ciolan

În anii ’80 ai secolului trecut, în plin război rece, Biblioteca Congresului din Washington comanda o anchetă menită a stabili cărţile care au marcat în mod hotărâtor gândirea cititorului american. Prima, evident, a ieşit Biblia, dar locul al doilea era ocupat de Atlas Shrugged (Răzvrătirea lui Atlas), un roman filozofic (netradus în româneşte) de Ayn Rand. Între timp, ecartul dintre cele două cărţi s-a mărit, clasamente de pe net păstrând, încă nedisputat, pimul loc pentru Biblie şi coborând Atlasul răzvrătit pe locul al zecelea. Oricum, o prezenţă descumpănitoare în elita cărţilor. Sau, poate, pe deplin meritată, în măsura în care ne face să reflectăm despre seducţia glasului sirenelor sau... al Mamonei.

Pentru a citi restul articolului click AICI.

joi, 25 martie 2010

Plutonomiştii, Citibank şi ciclurile morţii

de John Médaille

Cititorii obişnuiţi ai acestei rubrici (şi s-ar putea să fie câţiva) ştiu deja că m-am gâlcevit cu băncile, acuzându-le de plutocraţie şi oligarhie, iar uneori coborând chiar la un limbaj şi mai dur. Cinstit să fiu, nu mă aşteptam să primesc o confirmare a acestei teze de la cea mai mare bancă din Statele Unite. Citibank foloseşte, pentru a descrie economia, un termen pe care regret că nu l-am inventat eu: „plutonomia”, o economie care funcţionează în beneficiul bogaţilor. Acesta este termenul pe care îl găsim în scrisoarea Citibank cu sfaturi pentru investitori din martie 2006. Memoriul în sine este remarcabil. Parcă ar fi o satiră ieşită de sub pana unui distributist bezmetic (cum sunt eu, de pildă). Dar nu, ei sunt mortal de serioşi şi, spre deosebire de distributistul bezmetic, asta îi şi face fericiţi.

Conform analizei Citibank, în Statele Unite, Marea Britanie, Canada şi Australia, „bogaţii şi-au însuşit o parte tot mai mare din venituri şi bogăţie în ultimii 20 de ani, ajungând să domine clasamentele veniturilor, bogăţiei şi cheltuielilor din aceste ţări“. E purul adevăr; 10% din familiile aflate în vârful ierarhiei au încasat 43% din venituri pe vremea când a fost scris memoriul. „În total, la primele 20% dintre familii au ajuns 68% din veniturile totale; cele 40% de la baza ierarhiei a trebuit să se mulţumească numai cu 9%.“ Iar situaţia e şi mai rea dacă privim la averi. Primele zece procente din vârful ierarhiei deţin 57% din bogăţia netă a familiilor, iar cele 40% cele mai sărace familii doar 9%.

Autorii scrisorii arată că în alte locuri, de pildă în Japonia şi în multe dintre ţările Europei occidentale, bogaţii au devenit doar cu puţin mai bogaţi decât erau în anii 80, dar în plutonomii, precum Statele Unite, „capitaliştii beneficiază în mod disproporţionat de pe urma globalizării şi a saltului de productivitate, în detrimentul muncii“. Cu alte cuvinte, dezechilibrul nu este inevitabil, ci creat de anumite forţe din interiorul sistemului.

Citibank notează că şi bogaţii se confruntă cu probleme. De exemplu, indicele CTFB a crescut mai mult decât indicele preţurilor de consum. Ce este CTFB? Este Costul Traiului Foarte Bun, care măsoară evoluţia unor bunuri esenţiale precum caviarul sau apartamentele de lux. Sărmanii bogaţi! Aşa cum notează autorii, „În 2005, indicele CTFB a crescut cu 4%, în timp ce indicele preţurilor de consum a crescut în Statele Unite cu 3,6%“. Nu e de mirare, aşadar, dorinţa bogaţilor de a revendica o mai mare parte din venituri „în detrimentul muncii“. Ce, truditorii de rând au nevoie de caviar în pacheţelul pentru serviciu?

Analiştii Citibank notează că plutonomia explică multe dintre enigmele economiei. De exemplu, arată că sporirea preţului petrolului nu a stopat cererea, pentru simplul motiv că preţul nu înseamnă nimic pentru bogaţi. Ei îşi pot face plinul la Hummer şi la Porsche pentru că îşi permit să ofere mai mult decât oamenii obişnuiţi, care în vremuri grele trebuie să strângă cureaua. Economia făcută de cei mulţi ar fi trebuit să conducă la scăderea cererii, iar drept urmare la scăderea preţului, dar acest mecanism simplu al pieţei nu funcţionează în prezenţa marilor dezechilibre.

O altă enigmă explicată de acest dezechilibru este rata scăzută a economisirii. Ni s-a tot repetat că americanii sunt cheltuitori, mai ales cei săraci şi clasa de mijloc. Tocmai pentru că nu economisesc sunt săraci şi din cauza acestui prost obicei naţiunea înregistrează o rată negativă a economisirii. Adevărul trebuie căutat în altă parte, iar autorii arată unde. Primele 10 procente de la baza ierarhiei au economisit de fapt în anul 2000 cu o rată respectabilă de 7%. În vremea aceasta, cele 20% de la vârf au intrat în banii economisiţi (e lumea lor, nu a mea) cu o rată de 2% din veniturile lor considerabile. Şi, pentru că lor le revine grosul veniturilor, ne-economisirile lor au consumat economiile făcute de toţi ceilalţi, ducând la ne-economisirea naţională netă.

Autorii notează un pericol la adresa hegemoniei bogaţilor:

„Prăpastia crescândă dintre bogaţi şi săraci va duce odată şi odată şi la o răbufnire politică. În timp ce bogaţii capătă o porţie tot mai mare din tortul bogăţiei, iar săracii una tot mai mică, drepturile electorale rămân cum erau – un om, un vot (în plutonomii). Se pare că va sosi şi clipa când munca va lupta din nou împotriva profitului tot mai mare al bogaţilor şi atunci va fi şi o răbufnire politică împotriva bogăţiei tot mai mari a bogaţilor. Aceasta s-ar putea concretiza într-o taxare sporită (pe bogăţie sau, indirect, prin taxe mai mari impuse marilor companii) sau în încercări de protejare a lucrătorilor indigeni, ca reacţia la globalizare (de pildă, prin legi anti-imigrare sau protecţioniste)“.

Cu alte cuvinte, instalatorului Joe îi va veni mintea la cap şi va începe să voteze împotriva politicilor care-i păstrează pe oamenii aceştia la putere. Mă îndoiesc foarte mult că se va întâmpla aşa ceva. Mulţi subscriu la mitul că bogaţii sunt bogaţi pentru că şi-au obţinut veniturile contribuind la puterea de producţie a economiei. Şi unii chiar au făcut-o. Dar în majoritatea cazurilor porţia mai mare nu se datoreşte puterii de a produce, ci puterii politice şi economice şi, mai ales, puterii deosebite de a se feri pe ei înşişi de orice obligaţii publice, plătind taxe mai mici, de pildă, sau de controlul public, prin de-reglementare, mai ales în domeniul finanţelor. Şi aici ajungem la chestiuni misterioase pe care instalatorul Joe nu prea e tentat să le analizeze. Sau, cel puţin, nu acum. Şi probabil nu atâta vreme cât situaţia nu devine atât de rea încât să nu mai poată fi ignorată. Şi cred că ziua aceea se apropie.

De ce? Pentru că la situaţia aceasta se contribuie de vreo 30 de ani încoace, ani în care au avut loc repetate crize, toate fiind rezolvate prin intervenţii masive ale statului în folosul bogaţilor. Autorii memoriului nu explică de ce bogaţii au putut cere o porţie mai mare. Pentru aceasta, trebuie să ne întoarcem la analizele lui Simon Johnson, fost economist şef al FMI. Iar Johnson descoperă un „ciclu al morţii” construit în însăşi structura sistemului financiar, încă de la Revoluţia lui Reagan. Johnson îşi rezumă analiza în următorul filmuleţ.

El consideră că de pe vremea lui Reagan, băncile şi alte instituţii financiare sunt tot mai tentate să rişte şi să crească. Aceasta deoarece riscul este răsplătit asimetric. Bancherii pot încasa munţi de bani riscând. Dar şi dacă pierd pariul, se pot prăbuşi. Prin urmare, succesul este răsplătit, iar insuccesul nepedepsit. Profiturile sunt privatizate, iar pierderile socializate. Cât de socializate sunt? Biroul pentru Buget al Congresului estimează că partea din datoria publică atribuibilă ajutoarelor guvernamentale pentru a evita falimentul se ridică la 40% din PIB. Şi mai sunt apoi şi cele 8 milioane de locuri de muncă pierdute. Socializare, nu glumă!

Lipsa de supraveghere a dat naştere unui ciclu al morţii. Ispita de a risca, s-a concretizat, la început, în profituri dolofane, apoi în falimente răsunătoare, evitate prin ajutoare guvernamentale, iar managerii rămân pe posturile lor şi jocul reporneşte. Profiturile băncilor sunt deja la nivelurile dinaintea prăbuşirii, dar nu datorită creditării afacerilor de producţie (lucru pe care nu-l mai fac de multă vreme) ci a aceloraşi jocuri periculoase care ne-au adus unde ne-au adus. Repetăm ciclul.

Răsplata din sectorul financiar întrece cu mult profiturile din sectoarele de producţie şi nefinanciare din economie. Dar într-o economie sănătoasă – într-o economie care nu este o plutonomie – aşa ceva nu se poate întâmpla. Rolul finanţelor este acela de a sprijini activităţile de producţie, iar câştigurile lor nu le pot depăşi pe cele ale activităţilor finanţate. Or, acum, exact aşa se întâmplă.

În plus, predominanţa sectorului financiar asupra economiei continuă să crească. În anii ’90, primele şase instituţii financiare controlau active egale cu 20% din PIB, astăzi activele lor reprezintă 60% din PIB. „Prea mari ca să se prăbuşească”, şi devenind tot mai mari. Este o industrie care, aşa cum notează Simon, „presupune mari abuzuri la adresa clienţilor, în care se vorbeşte deschis despre a întoarce spatele clientului“.

Dar plutonomiile nu sunt stabile, iar ciclurile morţii sfârşesc prin moartea tuturor celor implicaţi. Misiunea noastră, cred, este să mai salvăm ce mai poate fi salvat şi să construim ce mai poate fi construit. Până acum sarcina a fost teoretică; în curând ea va fi efectivă.

(Articol preluat de pe fronporchrepublic.com, 22 martie 2010)

Traducere de Alexandru Ciolan

Ce suntem?



Noi astia care visam mii si mii de euro salariu, noi astia care avem mii de euro, dar ne-am mai dori 1.000 in plus, noi astia care am terminat o facultate din 2000 incoace, noi astia care renuntam la facultate pentru job, noi astia licentiati, masterizati si doctorati pe banda rulanta, noi astia care lucram la o multinationala, noi astia care avem telefoane mai scumpe decat tot salariul parintilor – pe 2 luni, noi astia care nu mai avem timp in afara jobului, noi astia, corporatistii in devenire si in general,… suntem toti o generatie de ratati.

Pentru a citi restul articolului click AICI.

miercuri, 24 martie 2010

Cum ar putea filozoful britanic Phillip Blond salva conservatorismul american

de Zach Dundas


V-aţi molipsit săptămâna asta de fervoarea care-i animă pe susţinătorii mişcării Tea Party? Nu? Aţi pierdut spectacolul? Ziua Contra Impozitelor – şi criza economică, Barack Obama, pachetul de măsuri pentru stimularea economiei, succesiunea de ajutoare de stat acordate industriei, pretinsul început al socialismului, fascismului, comunismului şi al oricărui alt „ism“ înfricoşător pe care Glenn Beck (vedetă mediatică, neoconservator – n.tr.) le-a găsit pe Wikipedia săptămâna asta – i-a scos pe dreptaci în stradă, unde au adus un tribut aproape istoric bandiţilor revoluţionari din Portul Boston şi… cam atât – şi-au vărsat şi ei năduful.

Până acum, aşa-numita Mişcare a Partidei Ceaiului (Tea Party Movement) – care a dat primele semne de viaţă în iarna tocmai trecută – seamănă cu o proastă imitaţie a stângii de către dreapta aflată într-un fel de „terapie primară“ facilitată de Fox News. Superblogerul Andrew Sullivan, el însuşi un conservator eretic, a definit cu o expresie memorabilă abordarea pestriţă şi furioasă a problemelor de către adepţii mişcării Tea Party: „un talmeş-balmeş“.

E mare păcat, întrucât conservatorismul american ar putea să se reformeze în mod radical chiar acum. De când Obama a câştigat alegerile, Partidul Republican şi mişcarea pe care o reprezintă s-au zvârcolit ca un urs rănit. Beck plânge „pe sticlă“ şi bălmăjeşte ceva împotriva lui Big Brother; David Frum şi Rush Limbaugh (alţi doi neoconi proeminenţi – n.tr.) se lansează în dueluri verbale; delegaţia Partidului Republican din Congres pare a crede că Twitter va fi cheia alegerilor din 2010. Nimic din toate astea nu e de folos, asta-i buba; pe timp de criză, o democraţie are nevoie de o opoziţie activă şi atractivă.

Poate ar fi bine ca republicanii să-şi lărgească orizonturile intelectuale şi să descopere că există o viaţa inteligentă la Dreapta, chiar dacă nu este prezentă în cadrul talk-show-urilor radiofonice. Dacă adepţii mişcării Tea Party vor cu adevărat să fie radicali, ar trebui să tragă cu ochiul la cel mai provocator conservator din ziua de astăzi: filozoful britanic Phillip Blond.

Blond este exponentul de frunte al aşa-numitei tradiţii „Red Tory“, o ramură a conservatorismului britanic fără un echivalent american. După cum a explicat Blond într-un articol recent din „Prospect“, rădăcinile filozofice ale „Red Toryism“-ului sunt mai complicate. În esenţă, „conservatorii roşii“ consideră că libertatea individuală şi comunităţile sunt ameninţate în aceeaşi măsura de capitalismul de piaţă modern şi de statul intervenţionist (Big Government). Red Tories biciuiesc hipermarketurile, agricultura în sistem industrial şi şmecheriile marii finanţe, ca şi birocraţia opresivă şi impozitele mari: toate, în opinia lor, subminează valorile conservatoare profunde ale autonomiei locale, trăiniciei comunităţii, ale diversităţii tradiţiilor şi puterii descentralizate. Red Torries se consideră apărători ai comunităţilor constituite de la firul ierbii atât împotriva pieţei libere cât şi a statului.

Nu, nu prea seamănă cu oferta Partidului Republican american – cum adică, fără câmpuri de concentrare ale FEMA (Federal Emergency Management Agency – n.tr.)? Ce-i drept, ideea că Partidul Laburist, ale cărui rădăcini sunt socialiste, poate fi atacat de conservatori dinspre stânga este descumpănitoare. Blond consideră însă că se apropie timpul „conservatorilor roşii“. Britanicii identifică guvernul laburist al lui Gordon Brown cu întruchiparea răului însuşi. Prăbuşirea pieţei imobiliare şi criza financiară globală au afectat grav economia britanică, iar efectele sunt traumatice. Se închid cârciumile. Prăvăliile mor una după alta. Pentru multă lume, planurile guvernului de a desfiinţa numeroase oficii poştale în zonele rurale sunt semnul că pătura conducătoare a pierdut contactul cu realitatea.

Răspunsul „conservatorilor roşii“ include câteva medicamente puternice. Blond propune ca un nou guvern conservator – probabil unul condus de David Cameron, pe care sondajele îl arată învingător în alegerile din mai – să spargă monopolul marilor corporaţii. O astfel de acţiune ar lansa guvernul împotriva – printre alte nume mari – megalanţului de supermarketuri Tesco, care domină comerţul cu alimente din Marea Britanie. Numai asta şi ar fi de ajuns pentru a crea o tensiune politică dramatică, or Blond vrea să lanseze şi un nou sistem microbancar sprijinit pe oficiile poştale, să asigure ajutor guvernamental pentru înfiinţarea la nivel local de întreprinderi cooperatiste şi să stabilească un nou sistem de impozitare care să încurajeze pe lucrător să devină şi proprietar la firma unde îşi desfăşoară activitatea.

Pe scurt, Phillip Blond seamănă mai mult cu hipiota de peste drum care te îndeamnă să te alături ASC-ului ei (agricultura sprijinită de comunitate, vezi „Economia libertăţii“, p. 291 – n.tr.) decât cu un om de dreapta standard. „Dacă vor să smulgă puterea din mâinile statului pieţei şi s-o dea poporului, scrie el, conservatorii trebuie să dezvolte un puternic «nou localism» care să transfere puterea către comunităţi…“

Rămâne de văzut dacă Red Tories îsi vor pune amprenta asupra politicii britanice, dar republicanii ar trebui să înceapă deîndată să le fure ideile. În primul rând, aspectul central (şi ignorat în cea mai mare parte) al problemelor recente pe care le-a avut Partidul Republican este eşecul său complet în zonele urbane. Pentru mulţi votanţi care locuiesc în oraşele mari, Partidul Republican nu mai există. Obama a câştigat oraşele de peste 50.000 de locuitori cu 28 de puncte avans. În cele mai mari oraşe, democraţii au câştigat 70% din voturi. Este adevărat, republicanii au trudit din greu ca să câştige de partea lor zonele rurale şi zonele rezidenţiale bogate. Din nefericire pentru ei, cei mai mulţi votanţi trăiesc în oraşe şi în suburbiile urbanizate. Republicanii n-au pierdut numai bastioanele „comuniste“ ca New York, Chicago şi Seattle. Au pierdut şi Charlotte, Denver şi Omaha. Chiar şi în statele conservatoare, republicanii au pierdut oraşele. Au pierdut Laramie, Wyoming. Au pierdut Fargo.

Oare un Partid Republican care nu poate să câştige Fargo mai are vreun viitor? Nu. Nici dispepticele „tea parties“, aclamate de indivizii de la „The Daily Show“ (emisiune de comedie – n.tr.) nu par să atragă votanţii din zonele urbane (sau tinerii, minorităţile, femeile, sau oricare alte grupuri respinse de Partidul Republican actual). Ce s-ar întâmpla însă dacă, totuşi, Republicanii şi-ar face câteva „copiuţe“ după ceea ce spun Red Torries? Ce-ar fi dacă s-ar opune atât nesfârşitului val de ajutoare federale în favoarea marilor corporaţii cât şi înclinaţiei Administraţiei Obama spre grandilocvente iniţiative federale – devenind Partidul celor Mici şi Partidul Vecinătăţii? Data viitoare când un proiect de lege privitor la industria alimentară va ajunge în Congres, Republicanii ar putea să-i învingă pe Democraţi cerând să nu se mai subvenţioneze „Marea Agricultură“ ci să fie susţinută cauza micilor ferme de produse biologice. Când oraşele din statele cuprinse în Rust Belt fac implozie, Republicanii ar putea să se inspire din entuziasmul „conservatorilor roşii“ britanici pentru proprietăţile funciare puse sub control local şi pentru cooperative în domeniul imobiliar. Un congressman republican ar putea chiar introduce un proiect de lege care să legalizeze ocuparea de proprietăţi urbane abandonate. Republicani în favoarea exproprierilor? De ce nu?

Red Tory pot părea că joacă… ei bine, pe „extrema stângă“, este o metaforă, dar una reuşită. Modul creator al lui Philip Blond de a se mişca în jurul ideologiei tradiţionale i-ar putea ajuta pe Republicani să-i convingă pe americani să mai arunce o privire asupra partidului lor. Aşa cum stau lucrurile acum, doar atacându-l pe Obama nu se câştigă voturi – în mod sigur, nu de la votanţii cei mai dezamăgiţi de brand-ul republican. Dacă Partidul Republican ar hotărî să se ia în coarne cu Wal-Mart-ul, atunci ar fi altă poveste.

Articol preluat de pe www.good.is, 17 martie 2010

Comentarii
Anonim:
Cea mai mare parte din ceea ce spune Phillip Blond se poate descrie că fiind în sprijinul conservatorismului tradiţional, cel dinainte ca unele părţi ale mişcării să fi fost deturnate de curvele corporatiste şi de “neoconservatori”. Localism, importanţa primordială acordată “ţesăturii sociale” şi Familiei, Patriotism economic / Comerţ Echitabil / Conservatorism ecologic. E bine că toate aceste lucruri ne sunt reamintite şi puternic susţinute, aşa cum au fost de la Burke sau Kirk până la Rod Dreher şi Patrick Buchanan din ziua de azi. Fie că-l numim “Crunchy Conservatism” (Dreher) sau “Paleoconservatorism” aşa cum este deseori numit conservatorismul promovat de revista “American Conservative” a lui Pat Buchanan, el este, de fapt, conservatorismul de bază al unei societăţi sănătoase, dinainte ca oamenii să fi fost zăpăciţi cu prefixe Pro-Familie, Anti-Corupţie. E bine că Phillip Blond susţine conservatorismul tradiţional şi că o face atât de bine şi cu atâta claritate.

John Medaille
Ar fi o greşeală să confundăm “conservatorismul” cu partidele care se numesc “conservatoare”. Ce poate fi mai liberal decat Thatcherismul şi Reaganismul? Vreau să spun “liberal” în vechiul sens. Unul dintre primejdiile prin care trece Red Toryismul este acela de a fi prea strâns asociat cu Partidul Conservator din Marea Britanie şi de a ramâne doar o schemă electorală şi nu o realitate. Vom vedea…

Traducere de Ovidiu Hurduzeu

La taclale cu un editor (3)



Viaţa de student la filologie romanică a început, în anul 1973, la… Fabrica Flora, de pe Şoseaua Viilor, producătoare de conserve de legume, unde viitorii profesori şi traducători care urma să devenim ne-am exersat, timp de două săptămâni, într-un şopron cât Universitatea, talentele la, dacă-mi amintesc bine, curăţarea de cotor a ardeilor meniţi borcanelor de zacuscă. Ne înfăţişam acolo dimineaţa, pe răcoare, ni se prezenta un munte de lăzi până-n tavan pe care trebuia să-l biruim ca să putem pleca acasă. Fetele, covârşitor majoritare (aşa e la filologie), împrăştiate prin hală, aşezate pe lăzile răsturnate pe post de scaune, făceau munca specializată, iar cei câţiva băieţi (nu mai mult de patru sau cinci în tot anul bobocilor) le aprovizionam cu lăzi extrase din stiva înălţată pe peretele dinspre intrare-ieşire, care pe măsură ce scădea lăsa să intre în hangar razele unui soare milostiv de octombrie. Era vremea frunzelor ruginii şi a aleilor acoperite de covoare foşnitoare. Cu dictonul filologic „fete muncitoare, băieţi deştepţi“ atunci am făcut cunoştinţă: grăbite să iasă în lumina molcomă a începutului însorit de toamnă, fetele ne zoreau când dintr-un colţ, „Ladă!”, când din altul, „Ladă!”, iar noi, urmaşii vânătorilor din vechime, alergam pe potecile trasate ad hoc mai ceva ca nişte trăpaşi de curse. Când venea ora plecării, fetele se spălau pe mâini, se rujau şi străluceau, iar noi abia aşteptam să ajungem acasă să ne prăbuşim în pat… Cum ziceam: băieţi deştepţi, fete muncitoare. (Sper ca rândurile astea să nu ajungă sub ochii vreunei feministe militante…)

Pentru a citi restul articolului click AICI.

luni, 22 martie 2010

Ortodoxia pasteurizată

de Ovidiu Hurduzeu


În 2004, în mass media româneşti a avut loc o „mineriadă“ pusă la cale de trusturile Ringier şi Vaz. Majoritatea comentatorilor a explicat maniera scandaloasă în care au acţionat noii proprietari ai „Evenimentului Zilei“ şi „României libere“ prin prisma „pedeserizării“ presei româneşti şi a goanei după profit. La acea vreme mi-am exprimat un punct de vedere opus. În opinia mea, bătălia pentru cele două cotidiane avusese loc în contextul transformării locuitorilor din Estul Europei în consumatori manipulabili şi cetăţeni docili ai Uniunii Europene. În patru ani, sub patronajul grupului Ringier, „Evenimentul Zilei“ va reuşi trista performanţă de a deveni un cvasitabloid înhămat la căruţa senzaţionalismului, „corectitudinii politice“ şi nihilismului manelizat. Preluarea sa recentă de către un mogul local nu pare să-i fi schimbat direcţia ideologică. Dată fiind calitatea de oficios al neocominternismului cu faţă neoliberală – unul dintre editorialiştii ziarului este chiar Vladimir Tismăneanu – nu-i de mirare ca „Evenimentul Zilei“ a lansat o campanie antiortodoxă în Postul Mare.

Pentru a citi restul articolului click AICI.

duminică, 21 martie 2010

Alternative: Mâncare gătită cu dragoste

de Emilie Veillon



„Primul fel va fi servit la ora 20. Mulţumim că aduceţi vinul.“ Acest mesaj, trimis de Simon şi Uyen celor 27 de invitaţi ai lor, într-o vineri de decembrie, pare a fi ultima recomandare pentru o seară petrecută între prieteni. Cu excepţia faptului că adresa apartamentului nu trebuie în nici un caz comunicată. Un cuvânt de ordine esenţial, căci este adresat unor necunoscuţi care şi-au rezervat locurile prin e-mail şi se angajează să plătească în medie 34 de euro la sfârşitul cinei.

De vreo două luni, acest cuplu de tineri londonezi îşi transformă duplexul în restaurant. Proprietară a unui butic, Uyen se ocupă de decorare. Simon, informatician, se ocupă de bucătărie. Compus din opt feluri, meniul este scris cu cretă pe tabla din sufragerie şi afişat pe blogul care anunţă această reuniune de gurmanzi. Rezervările se fac din vreme, iar puţinii fericiţi sosesc la secundă. În holul neîncăpător se schimbă zâmbete şi priviri de cunoscători mulţumiţi în faţa tablei care prezintă repartizarea convivilor la cele trei mese. Discuţiile se înfiripă în timp ce un piure de sfeclă cu corindru este servit pe post de antreu. Tineti între 20 şi 40 de ani, invitaţii se definesc drept epicureeni în căutare de noi experienţe culinare şi sociale. Australiana însoţită de un coleg este fascinată de această nouă formulă de restaurant, citeşte săptămânal blogurile celor două duzini de adrese din Londra care prezintă modul de preparare, succesiunea platourilor şi ambianţa serii, dacă este nevoie însoţită cu fotografii, astfel încât să-ţi lase gura apă. În Marea Britanie nu este nevoie de licenţă, cu condiţia ca în asemenea locuri să nu se vândă alcool.

Oricine poate deveni, pentru o seară, mare bucătar, ceea ce explică succesul fulgerător al dineurilor cu invitaţi necunoscuţi. Comentate de presă şi de ghidurile urbane, ele fac parte integrantă din peisajul culinar londonez. Ideea a fost lansată în ianuarie 2009 de o oarecare Miss Marmite, care îşi ascunde identitatea. Divorţată şi mamă a unei adolescente, vegetariană şi blogheriţă asiduă, ea şi-a transformat sufrageria în sală de primire săptămânală: The Underground Restaurant. „Am vrut să creez un loc alternativ, mai ieftin decât restaurantele, care propune mâncăruri sănătoase pregătite cu dragoste, în casă, de o gospodină“. A pus atât de mult suflet, încât aceasta a devenit între timp principala ei activitate. Are mulţi fani. Între felul principal şi desert, invitaţii merg să-i viziteze bucătăria în stil rustic şi îi ascultă poveştile hazlii despre viaţă, bărbaţi, fiica ei şi... aragaz.

Fragmente dintr-un articolul publicat în „Courrier international“

Traducere de Alexandru Ciolan

sâmbătă, 20 martie 2010

Societatea bolnavă

de David Brooks


Statele Unite sunt o societate bolnavă. Publicul dispreţuieşte clasa politică. Datoria publică sporeşte într-un ritm incredibil şi nemilos. Veniturile clasei de mijloc au încremenit undeva pe drum. Şomajul va rămâne ridicat. Va fi nevoie de ani şi ani pentru a ieşi complet din criza financiară.

Această confluenţă a crizelor a produs o undă de şoc materializată în libertarianismul vehement. Lumea e dezgustată de Washington. Mişcarea Tea Party raliază mulţimi care protestează împotriva guvernului central, a marilor corporaţii şi a conducătorilor în genere. Dincolo de rândurile acestei mişcări aflăm un cinism coroziv la adresa acţiunilor publice.

Dar mai există o cale pentru a răspunde acestor probleme, una mai comunitară şi mai puţin libertariană. Această alternativă a fost explorată în detaliu de scriitorul britanic Phillip Blond.

A crescut în muncitorescul Liverpool. „Trăiam în oraş pe când a fost eviscerat“, declara el pentru „The New Statesman“. „Era un oraş frumos, unul dintre puţinele oraşe britanice care aveau o cultură locală autentică. Tot acest mod de viaţă a fost distrus.“ Industria a murit. Puterea politică s-a concentrat în Londra.

Blond argumentează că în ultimele decenii am fost martorii a două revoluţii, amândouă eliberând individul şi decimând asocierile locale. Mai întâi, a fost o revoluţie dinspre stânga: o revoluţie culturală care a deplasat comportamentele şi moravurile tradiţionale; o revoluţie legală care a pus accentul pe drepturile individuale în detrimentul responsabilităţilor; o revoluţie a sistemului asistenţial care a pus lucrătorii sociali în locul societăţilor de asistenţă mutuală şi al asocierilor benevole.

A fost apoi revoluţia pieţei, dispre dreapta. În epoca dereglementării totale lanţurile gigantice de tipul Wal-Mart au decimat micile magazine. Pieţele financiare globale s-au extins asupra băncilor mici, astfel încât cunoştinţele unui bancher din partea locului au fost înlocuite cu învăţăturile demente ale unei hoarde de afacerişti aflaţi la mii de kilometri depărtare. Sindicatele sunt istovite.
Cele două revoluţii au vorbit limba libertăţii individuale, dar au sfârşit prin a crea în mod pervers o centralizare sporită. Au creat o societate atomizată, segmentată – şi atunci a trebuit să vină statul ca să încerce să repare stricăciunile.

Revoluţia economiei de piaţă nu a creat o economie pluralistă descentralizată. A creat şi centralizat monocultura financiară, care are nevoie de un guvern uriaş pentru a-i manageriza activităţile. Efortul de a elibera indivizii de constrângerile sociale represive nu a dus la o înflorire a libertăţii, ci a slăbit familiile, şi a făcut să crească numărul naşterilor în afara căsătoriei şi a transformat vecinii în nişte străini. În Marea Britanie, rata criminalităţii creşte continuu, iar rezultatul este instalarea a patru milioane de camere de supraveghere.

Într-un eseu foarte larg dezbătut publicat în revista „Prospect“ în februarie 2009, Blond scria: „Priviţi ce societate am devenit. Suntem o naţiune bipolară, un stat birocratic, centralizat care ocârmuieşte ineficient o masă de cetăţeni tot mai fragmentaţi, tot mai neputincioşi şi tot mai izolaţi“. În alt eseu, el a adăugat: „Statul asistenţial şi statul pieţei libere sunt acum două eşecuri care se sprijină reciproc“.

Sarcina zilei de azi, spune el în alt discurs, constă în a face să renască sectorul pe care cele două revoluţii s-au întrecut în a-l decima: „Proiectul conservatorismului radical transformator nu este altceva decât restaurarea şi crearea de asocieri omeneşti şi ridicarea societăţii şi a oamenilor care o alcătuiesc la statutul central şi suveran care li se cuvine“.

Din punct de vedere economic, Blond se sprijină pe trei arii mari de reforme: remoralizarea pieţelor, relocalizarea economiei şi recapitalizarea nevoiaşilor. Aceasta ar presupune legiferare la nivel local pentru a oferi proprietarilor de magazine de cartier o armă de apărare împotriva marilor lanţuri comerciale, reducerea barierelor din calea noilor firme, revitalizarea băncilor locale, încurajarea proprietăţii în parteneriat, crearea de fonduri de investiţii astfel încât asociaţiile locale să poată băga bani în întreprinderile locale, răsplătirea economisirii, desfiinţarea reglementărilor care socializează riscul şi privatizează profitul, ca şi reducerea subsidiilor care curg dinspre guvernul centralizat către marile corporaţii.

Pentru a crea un stat civic, Blond socoteşte că ar trebui redusă puterea centrului şi sporită aceea a lucrătorilor din prima linie, cei care trudesc în comunităţi. Ar trebui descentralizată puterea, acordând o mai mare autonomie bugetară autorităţilor locale. Ar trebui încurajate serviciile caritabile. Ar trebui sporite investiţiile în infrastructură, astfel încât mai multe locuri să pulseze de viaţă economică şi să o difuzeze în jur. Ar trebui reconstruite „colegiile orăşeneşti“ astfel încât universităţile să fie mai legate de zonele din jurul lor.

În esenţă, Blond ar înlocui o cultură politică orientată spre individ cu una orientată spre interrelaţionare şi asociere. Ideile lui au făcut furori în Marea Britanie în ultimul an. Thin-tank-ul creat de el, ResPublica, este foarte influent în rândurile conservatorilor britanici. Cartea sa, „Red Tory“, va apărea în curând. Acum este într-un scurt turneu de conferinţe prin Statele Unite, vorbind în Forumul Tocqueville din Georgetown (vineri) şi la Villanova (luni).

Marea Britanie este pe cale să devină mai deschisă la politicile comunitariene decât libertarienele State Unite. Dar şi aici, în America, oamenii sunt tot fiinţe sociale. Societatea nord-americană a fost şi aici atomizată de cele două revoluţii. Şi ţara noastră simte nevoia unui vânt proaspăt. Şi America suferă de pe urma unei devastatoare crize de autoritate. Singura cale pentru a restabili încrederea porneşte de la comunităţile locale.

Articol apărut în „The New York Times“, 18 martie 2010

Traducere de Alexandru Ciolan

Mânie proletară

sau Geaba pupincurism, tovarăşii nu pot fi induşi în eroare


„Acest Tismăneanu îi ridica osanale lui Ceauşescu, ca tănâr filosof, şi după aia a plecat în America. Obrăznicie şi oportunism curat. Păi, el să vorbească despre Revoluţia română? Nesimţire curată, obrăznicie, lipsă de decenţă elementară. Astfel de oameni s-au pus în slujba puterii.“

(Aplauze prelungite)

Citat din Ion Iliescu, Cuvântare la Conferinţa pensionarilor PSD, Bucureşti, Palatul Parlamentului, 18 martie 2010

vineri, 19 martie 2010

Festivalul sau drumul de la religios la comercial

de Alexandru Ciolan


Dicţionarele româneşti de limbă definesc festivalul ca o manifestare artistică desfăşurată periodic, intr-un cadru sărbătoresc, şi ii indică drept etimon fr. festival. (Dicţionarul de neologisme, ediţia din 1986, avansează, eronat, pe lângă franceză, şi engl. şi it. festival. In italiană insă festivalul e festivale, iar sursa engleză, după cum vom vedea, ar putea fi invocată, insă numai după 1990 şi, in orice caz, cu un sens lărgit, care ar fi trebuit consemnat.
Pentru a citi restul articolului click AICI.

Bulgaria interzice total culturile modificate genetic


Stimati membri ai presei,
Dragi colegi,

Va transmitem o veste minunata care vine din Bulgaria.
Astazi, Parlamentul Bulgariei a adoptat modificari la Legea care reglementeaza Organismele Modificate Genetic (OMG) care nu vor mai permite cultivarea de plante modificate genetic in tara lor.

Culturile modificate genetic nu vor fi permise pe o zona de 30 de km in jurul ariilor protejate, pe o zona de 10 km din jurul stupilor de albine si pe o zona de 7 km din jurul culturilor certificate ecologic – toate acestea ducand la o interdictie totala in intreaga tara de a cultiva plante modificate genetic.

Sofia News Agency a redactat un articol relevant pentru acest important eveniment, care a fost preluat de Centrul de Informare asupra Organismelor Modificate Genetic si poate fi gasit aici.

Speram ca aceste informatii sunt de interes pentru dumneavoastra.

Cu stima,
Centrul de Informare asupra Organismelor Modificate Genetic
Strada David Francisc, nr. 10/5
400102 – Cluj Napoca, Romania
Tel/Fax: +4(0) 264 599 204
E-mail: contact@infomg.ro
www.infomg.ro

miercuri, 17 martie 2010

La taclale cu un editor (2)


„Era august 1968... Primăvara de la Praga trecea vara şi se prelungea spre toamnă. În ţară, raioanele şi regiunile de tip sovietic deveniseră judeţe. La radio se transmitea zilnic hit-ul verii, „Ob-la-di, ob-la-da” al Beatles-ilor, iar eu săream într-un picior de fericire că merg, din toamnă, în centru, la Sava. Totul îndemna la optimisim. Dar, pe 20 august, a venit duşul cel rece (trupele Tratatului de la Varşovia invadaseră Cehoslovacia) dublat de unul cald, naţionalist (se inaugura uzina de automobile de la Piteşti). Nimeni nu se punea cu noi! Seara, găştile de adolescenţi din Drumul Taberei ne plimbam pe bulevardul Ghencea, ticsit de tancuri parcate la rigolă pentru a-i intimida pe ruşi, şi plănuiam să mergem a doua zi dimineaţă să ne înrolăm... Noroc că nu ne băga nimeni în seamă.“

Pentru acces la textul integral click AICI.

Nevoile şi neamul

de Alin Voicu


„Nu este sărac cel ce n-are nici o agoniseală, ci cel care pofteşte multe.“1 (Sf. Ioan Gură de Aur)

Al treilea pilon în edificiul distributist este remoralizarea pieţelor. Este clară legătura indisolubilă dintre contextul moral al pieţei şi dreptatea şi libertatea societăţii în general. În pieţe (re)localizate se evidenţiază imediat moralitatea participanţilor. Remoralizarea pieţelor nu trebuie să însemne reformarea modelului moral şi naţional local – dimpotrivă, românul trebuie să-şi dezvolte propriile principii bazate pe istoria şi religia sa, pe contextul geografic şi politic şi pe prieteniile, alianţele şi relaţiile pe care le poate dezvolta fără a se „izmeni“.

Accepţiunile adevărului, binelui şi răului sunt esenţiale pentru o societate care oferă libertate de acţiune. Iar o asemenea societate este bazată pe ceea ce gândesc oamenii. De aici lupta acerbă pentru mintea lor purtată prin şcoli, manifestări culturale, televiziune şi politică. Apare de aici o tendinţă de a crea un mediu cultural iluzoriu, în care discuţiile se învârt numai în jurul anumitor probleme considerate de cei care finanţează discuţiile drept valide şi în care cei care ar putea exprima adevăruri se autocenzurează2.

Mai mult, cei care ştiu să se descurce pledează uneori pentru o „societate (civilă, bineînţeles) a legilor“, conştienţi de subtilul adevăr că „cine împarte parte-şi face“, mai ales prin folosirea unui instrument grosier precum legea. Nu legi îi trebuie românului, fire independentă, trăsătură imperială, ar zice unii, ci un cadru economic, social, legal în care omul să poată fi lăsat în pace să-şi vadă de treaba lui, fără a i se opune forţa sau legea3.

Aceasta înseamnă a păstra şi promova semnificaţia de a fi român în lume, de a trăi, munci şi crea sub partea de cer a românului. În momentul acesta al istoriei trebuie încurajată organic vederea specific românească asupra lumii, vieţii şi economiei politice. Din fericire, aceasta nu necesită un început ex nihilo, pentru că eforturi remarcabile au existat la români în mai toate domeniile4. Cere însă, cu insistenţă, ca românul să înceteze a se autoflagela şi a căuta tot felul de soluţii noi, progresiste şi revoluţionare, dar venetice, la toate problemele, devenind diferit datorită ideilor şi îndrumării altora. Trebuie eradicată teoria defetistă a lui „la noi nu se poate“ şi a implicaţiei că trebuie să fim şi noi în rând cu „lumea“ – aşa cum e definită ea de alţii (UE, FMI, Hollywood etc.).

Se discută mult, de exemplu, despre faptul că România are mai mulţi ţărani (sau, cel puţin, oameni care trăiesc în mediul rural) decât majoritatea ţărilor din UE şi că nu este destul de industrializată. Rămâne un mister motivul pentru care acest fapt este un subiect de discuţie, din moment ce reflectă cultura românilor iar industrializarea cu orice preţ5, uneori chiar bezmetică, românul a mai trăit-o, ca experiment marxist. Aici ne-a adus istoria şi soarta noastră în lume – un popor caracterizat, în esenţă, prin dorinţa de a avea propriul petec de pământ şi a fi lăsat în pace. A face saltul logic că trebuie redus numărul ţăranilor pentru că aşa e în alte ţări şi că aşa creştem avuţia naţională sau nivelul de trai este cel puţin eronat, dacă nu maliţios. „Nu este sărac cel ce nu are nici o agoniseală ci cel care pofteşte multe.“ Mai mult, a crea o societate care se comportă ca francezii, englezii, spaniolii etc. dar care vorbeşte limba română nu are nici un sens şi nici un viitor ca societate românească.

Cei ce pledează pentru reforme şi schimbări catastrofale în mediul rural văd în cultura ţăranului fărâmiţarea proprietăţii pământului şi reducerea eficienţei economice, o frână în calea metodelor agricole moderne. Uită, cu bună ştiinţă, că tocmai acest mod de a trăi legat de petecul lui de pamânt i-a permis ţăranului, în România şi aiurea, să reziste unor sisteme şi organizaţii care-i căutau pieirea. În speţă, se vorbeşte despre faptul că echipamentul modern nu poate fi folosit în mod profitabil deoarece micul proprietar nu îşi poate permite investiţia. Există însă soluţii pe care ţăranul le foloseşte şi astăzi, le-a folosit şi ieri6 şi dintotdeauna – asocierea şi achiziţionarea de echipament, seminţe, ambalaje etc., prin cooperative sau alte metode asemănătoare. Idealul economic nu este eficienţa în sine; idealul economic este un popor liber. Or, pentru român, tăria vine din cultura „ţărănească“. Soluţiile artificiale (de genul case pentru specialişti, Prima Casă) şi care adesea frizează ridicolul vor avea efectele... scontate7.

La lansarea volumului A treia forţă: Economia libertăţii – Renaşterea României profunde, Dan Puric observa că ideile exprimate de John Medaille, co-editor împreună cu Ovidiu Hurduzeu, constituie o legătură binevenită între România profundă şi America profundă. Într-adevăr, pentru a dezvolta o legătura trainică, părţile trebuie să se afle într-un raport moral de egalitate şi schimb mutual. Învaţă şi românul de la american sau francez, dar şi vice-versa, lucruri bune, întărindu-se reciproc tăria morală şi libertatea. Sunt destule lucruri bune de învăţat de la alţii, bineinţeles – dar trebuie adaptate la matricea şi puse în acord cu identitatea românului; iar unele pot fi chiar respinse, oricât de bine le-ar folosi altora. Nu a dovedit încă nimeni că Omul există – există români, americani, Montesquieu8 descoperea că există chiar şi persani –, o diversitate care face viaţa interesantă, o bogăţie a vieţii care nu trebuie abandonată de dragul „eficienţei“.

Românul poate fi încurajat de cutezanţa americanului, de exemplu, socotind-o congenială; se poate bucura că şi el merge la biserică în fiecare duminică, „rain or shine” (daca plouă sau e soare), fără reţineri sau timidităţi; că îşi stimează şi respectă istoria, aşa scurtă cum e, marcând chiar evenimente sau locuri de importanţă minoră cu monumente, aproape fiecare orăşel având „historical markers“ şi semne clare spre ele pe autostradă; că se poate organiza şi acţiona imediat pentru a-şi apăra „sărăcia şi nevoile” (de exemplu: împotriva vaccinării obligatorii, a actelor de identitate federale, a amplasarii de fabrici în locuri dragi, a confiscării proprietăţii în beneficiul „public“). Dar, de exemplu, îl poate, pe de altă parte, îndruma cu multă uşurinţă atunci când îşi caută drumul înapoi spre o viaţă mai tihnită, în rezonanţă cu pământul şi natura (chiar dacă asta înseamnă numai o mică parcelă în jurul casei din suburbii); sau când caută să înţeleagă dacă omul trăieşte pentru a munci şi nu mai degrabă invers; sau când caută prietenie, companie, fără îngrădiri.

Note

1 Sf. Ioan Gura de Aur, A doua omilie la parabola despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv: „Să învăţăm […] a nu ferici pe bogaţi şi a nu socoti nefericiţi pe cei săraci. Ba mai degrabă, dacă este să spunem adevărul, nu e bogat cel ce are multe, ci cel ce n-are trebuinţă de multe; nici nu este sărac cel ce n-are nici o agoniseală, ci cel care pofteşte multe – după acest dreptar trebuie socotite totdeauna sărăcia şi bogăţia. De vei vedea, dar, pe cineva poftind multe, să îl socoţi mai sărac decât toţi, chiar dacă ar avea toate lucrurile din lume; de vei vedea pe cineva care nu are trebuinţă de multe, să crezi că este mai bogat decât oricine, chiar dacă n-ar avea nici un avut: că eu obişnuiesc să judec sărăcia şi bogăţia după aşezarea cugetului, nu după măsura avuţiei“ (http://www.ioanguradeaur.ro/191/cuvantul-ii/).

2 Alexandr Soljeniţân, în A World Split Apart, cuvântarea sa cître absolvenţii universităţii Harvard, 1978, numeşte fenomenul „a fashion in thinking“, o moda în domeniul gândirii: „Without any censorship in the West, fashionable trends of thought and ideas are fastidiously separated from those that are not fashionable, and the latter, without ever being forbidden have little chance of finding their way into periodicals or books or being heard in colleges. Your scholars are free in the legal sense, but they are hemmed in by the idols of the prevailing fad. There is no open violence, as in the East; however, a selection dictated by fashion and the need to accommodate mass standards frequently prevents the most independent-minded persons from contributing to public life and gives rise to dangerous herd instincts that block dangerous herd development“.

3 Codul de legi al împaratului Justinian, Institute, I.3.1.

4 Stefano Zamagni, actualul sfătuitor economic al Papei Benedict, care apare cu un eseu în Econonomia libertăţii, este un „long time student and admirer“ al economistului, matematicianului şi filozofului român Nicolae Georgescu-Roegen, la fel ca şi binecunoscutul economist Joseph Schumpeter, care i-a folosit ideile pentru a analiza ciclurile economice (Andrea Maneschi şi Stefano Zamagni, Nicholas Georgescu-Roegen, 1906-1994, în „The Economic Journal“, Vol. 107, Nr. 442 (Mai 1997), pp. 695–707. http://www.jstor.org/pss/2957794)

5 Andrea Maneschi, Nicholas Georgescu-Roegen and the Filiation of Economic Ideas, Vanderbilt University, Working Paper No. 00-W18, Iunie 2000: „Like Marx and unlike the neoclassicals, Georgescu–Roegen became convinced that the institutional traits that characterize an economy should be an integral part of the schema used to portray it. This is particularly true of an agrarian society, for which models designed to portray an urban setting are singularly inept. Marx was well aware of the conflict that often characterizes the relations between town and country. In this respect he differed sharply from Adam Smith, for whom these relations were mutually beneficial. Georgescu–Roegen believes, however, that the contempt that Marx evinced toward the peasantry biased his view of the evolution of the agricultural sector. Marx invoked for it the same laws that he applied to the industrial sector, including a tendency toward an increasing concentration of income. This distorted view may have led him to make the mistake of believing that the royal road to economic development consists of the industrialization of the economy, as many policymakers from developing countries did after World War Two. Georgescu–Roegen labeled this the industrialization axiom. After examining the structure of agriculturally based economies in ‘Economic Theory and Agrarian Economics’ (Georgescu–Roegen, 1960a), he concluded that neither Marxian economics nor standard neoclassical theory could successfully meet the challenge of analyzing noncapitalist economies such as Romania’s before or after World War Two“.

6 „National Geographic“, vol. XXX, No. 3, Septembrie 1916, Romania and Its Rubicon: „Industrially, the country is almost entirely given over to agriculture, and, area for area, it produces more cereals tan any other great grain-producing nation in the world. Its farmland is almost equally divided between the small farmer and the rich landowner. There are about a million farms with an average size of eight acres (3,3 ha), and then there are 4471 estates with an average size of 2200 acres (890 ha). The result is that one finds the strangest contrasts in farming methods…[from] big estates where every sort of farm machinery that the United States has to offer…[to] small farmers who still harvest their grain with the sickle… But even with the primitive methods…they manage to coax a rather bountiful crop…with wheat yield almost a third larger than [the United States’] [and a] big surplus of grain“.

7 Cristian Orgonas, Este normal ca locuinţele ANL să fie vândute la preţuri „sociale“?: „Cu alte cuvinte, preţul la care aceste locuinţe sunt vândute [celor cărora le-au fost repartizate] reprezintă cel mult jumătate din preţul la care se tranzacţionează acelaşi tip de imobile pe piaţa liberă (n.a.)“ (http://khris.ro/index.php/02/2010/este-normal-ca-locuintele-anl-sa-fie-vandute-la-preturi-sociale/).

8 Vezi Montesquieu, Persian Letters, http://books.google.com/books?id=nzbeFx2EQ9sC&dq=montesquieu+persian&printsec=frontcover&source=bn&hl=en&ei=2cufS627BMSqlAeM7M3jDQ&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=4&ved=0CBYQ6AEwAw

luni, 15 martie 2010

Speranţa care ne uneşte

de Ovidiu Hurduzeu


„După patruzeci de ani de comunism şi douăzeci de tranziţie spre nicăieri, se pare că România este epuizată. O epuizare economică, socială, culturală şi biologică. Dintr-un popor oropsit dar demn, românii au devenit o masă maleabilă, un material uman care poate fi plămădit după placul şi cheful stăpânilor zilei. România s-a transformat într-un „bazin electoral“, o „groapă de deşeuri radioactive“, o „sursă ieftină de mână de lucru“, un „scut antirachetă“, un „teren de experimentare a culturilor genetic modificate“ şi a vaccinurilor pe cobai umani. Suntem stat UE, stat Schengen, stat global, stat mafiot – am renunţat a mai fi stat românesc. După ce-am epuizat economicul, socialul (tradiţiile, valorile), memoria (am arendat-o neocominterniştilor), acum suntem în curs să epuizăm orice valenţe politice democratice. Dar mult mai grav decât realitatea dureroasă în care trăim este faptul că nu mai credem în nimeni şi nimic. Am epuizat stocul de speranţe, ratând astfel nu numai prezentul ci şi posibilitatea de a mai remedia viitorul.“

Pentru a citi tot textul pe ziuaonline.ro click AICI.

vineri, 12 martie 2010

Părintele Stăniloae despre ortodoxie, ecumenism, naţionalism, protolatinitate şi vremurile din urmă

Interviurile „Veghea“



„Să vorbim despre ştiinţă şi credinţă: ştiinţa ne lasă închişi în descrierea legilor diferitelor existenţe, dar nu vrea să ştie că aceste legi trebuie să fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se credea că poate să cunoască şi cele spirituale, dar nu le poate cunoaşte. Psihologia este cea mai slabă dintre ştiinţe pentru că vrea să reducă la câteva legi viaţa spirituală a omului; omul este o mare taină.“

Pentru a citi întregul text pe http://vlad-mihai.blogspot.com click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Libertar sau libertarian?

de Alexandru Ciolan


Cum să convingi un partid să adopte o doctrină adusă la "vedere" in frumuseţea ei feciorelnică şi lăudându-i zestrea ("La nivel normativ, libertarianismul inseamnă o reintoarcere la originile liberalismului clasic, iar la nivel explicativ şi acţional, o reactualizare a acestora astfel incât ele să răspundă adecvat şi credibil provocărilor ridicate, intre timp, de epoca modernă. s...t Libertarianismul aduce suflul de innoire ideologică in care liberalii se pot regăsi pe de-a intregul satisfăcuţi", "22", suplim. Libertarienii, 20 X 06), iar când s-a mai dezgheţat atmosfera şi s-au mai dezlegat limbile, pe la păhărelul de vişinată, să te ia gura pe dinainte: "Libertarianismul este expresia unei filosofii radicale a libertăţii individuale. Ţelul ultim este abolirea statului, adică o ordine socială bazată esenţialmente pe interacţii voluntare. Ţelul intermediar este instituirea statului minimal", "22" 20 X 06)? Ptiu, drace! Ăsta-i anarhism in travesti!

Pentru a citi întreg articolul în „Ziarul de duminică“ click AICI.

joi, 11 martie 2010

Ghici, ghicitoarea mea!


Cititorilor blogului, o întrebare: cine este nedumeritul autor al paragrafelor de mai jos? Vreun distributist? Vreun paleocon? Vreun naţionalist? Vreun legionar? Vreun ortodox îmbâcsit? Nu şi Nu! Mai încercaţi.

„Cca. optzeci la sută din subiecte se învârt în jurul câtorva cuvinte-cheie, folosesc cam acelaşi limbaj, valorifică lecturi asemănătoare, „strategii metodologice" asemănătoare şi o croială ideologică de circumstanţă.

Nu mai am dinainte o comunitate de intelectuali cu însemnele provocatoare ale unei bogate diversificări formative, nu mai am de ales dintr-o colecţie de individualităţi cu opţiuni, curiozităţi şi moduri de gândire distincte. Ceea ce întâlnesc e, mai curând, o vietate multicefală, o aliniere de portrete care nu mai aspiră decât la conformitate cu un criteriu exterior. Formulări harnice, aproape indiscernabile, ale aceluiaşi metabolism mental.

Cuvintele-cheie sunt: drepturile omului, minorităţi, integrare europeană, condamnarea comunismului, societate civilă, feminism, probleme „manageriale" (organizare, comunicare etc.), probleme ecologice şi altele din aceeaşi categorie. Coeficientul de previzibil, redundanţă şi platitudine al tuturor acestor proiecte e deprimant. “

Şi, după ce aţi ghicit personajul, a doua, logic derivată din prima, întrebare: pe cine să tragem de urechi? „Mediile academice, experţii Comisiei Europene şi finanţatorii de pretutindeni“ sau... chiar pe autor, care chiar şi acum, la vederea pustiului cultural la a cărui expansiune a contribuit din plin, aruncă vina pe şmecherii profitori?

Comunismul a fost bun, l-a întinat Ceauşescu (Iliescu dixit). Direcţia culturală imprimată de elita postdecembristă a fost bună, au întinat-o dâmboviţenii (Pleşu dixit).

Vedeţi, în întregime, fariseicul articol AICI.

La taclale cu un editor (1)


Şcoala era încă şcoală, aveam profesori „dinainte de război” sau elevi de-ai lor, serioşi, răbdători, exigenţi cu cine merita să fie exigenţi şi amuzat-indulgenţi cu cei de la care vedeau că nu au ce să ceară. O profesoară cu experienţă ne-a preluat clasa, într-a opta, pentru că directoarea observase că ni se schimbaseră în fiecare an profesorii de matematică iar pe noi ne aştepta un examen de admitere în vară (şi, atenţie, eram la o şcoală de la periferie, în Dămăroaia, la capătul tramvaiului). Şi doamna Bulancea, Dumnezeu s-o odihnească în pace, ne-a scos la liman, a împărţit clasa în două, cu jumătatea mai firăvuţă stătea ea peste ore, iar de cei care voiam să dăm la licee cu ştaif se ocupa soţul ei, profesor de liceu, venit după program şi fără nici o pretenţie să umple golurile lăsate de perindarea a trei profesori de matematică prin clasa noastră... (Pe domnul Bulancea, când îl salutam pe stradă răspundea scoţându-şi pălăria.)
Pentru textul integral click AICI.

marți, 9 martie 2010

Să vorbim despre ştiinţă şi credinţă. Despre taina persoanei

de părintele Dumitru Stăniloae


„Stiinta ne lasa inchisi in descrierea legilor diferitelor existente, dar nu vrea sa stie ca aceste legi trebuie sa fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explica nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. In secolul XIX se credea ca poate sa cunoasca si cele spirituale, dar nu le poate cunoaste. Psihologia este cea mai slaba dintre stiinte pentru ca vrea sa reduca la cateva legi viata spirituala a omului; omul este o mare taina.“
Pentru a citi întreg articolul click AICI.

luni, 8 martie 2010

„Roşii“ contra „verzi“: Cominternul împotriva ţăranului şi ţărăniştilor

de Ovidiu Hurduzeu


Oricare ar fi ciorovăielile dintre politicienii români, discordiile din sânul elitei şi abordările diferite ale birocraţilor cu privire la liniile de dezvoltare ale României – un lucru rămâne bine înfipt în minţile noilor cominternişti: ţăranul trebuie să dispară. „O ţară în care agricultura produce atât de puţin, sub opt la sută din PIB, în care numai doi la sută din toată agricultura este fiscalizată, seamănă cu India, este o ţară care nu există. Sper să înţelegem că, deşi ţăranul român ne este foarte drag, fermierul european este singurul care trebuie să existe“ – a spus-o fără perdea acum câţiva ani un ministru liberal al finanţelor.

Pentru a citi tot articolul click AICI.

duminică, 7 martie 2010

Volumul Economia libertăţii, semnalat de la Timişoara


De la „cetăţean“ la „clientul statului“ (1) este titlul sub care dailybusiness.ro preia, de pe un blog timişorean (http://www.imondo.ro/blog/?p=2491) o primă parte a prezentării volumului A Treia Forţă. Economia libertăţii. Renaşterea României profunde.

„Este pe de o parte un manual condensat de economie şi istoria economiei, dar şi un instrument pentru cei care caută soluţii practice pe o mare pe care «corăbiile cu sclavi se scufundă», aşa cum oferă sugestiv o imagine a crizei actuale domnul Medaille.“

Pentru a citi materialul click AICI.

vineri, 5 martie 2010

Secular de-un secol şi ceva...



Adjectivul secular poate fi întâlnit şi folosit în română cu două înţelesuri:
1. Care durează sau are o vechime de o sută de ani, centenar (şi, prin extensie, foarte vechi, străvechi); 2. Care nu ţine de biserică, laic, mirean, lumesc.

Pentru a citi continuarea articolului click AICI.

Fals anticomunism, numele tău e Tismăneanu


Editorialul lui Mircea Platon din „Ziua veche“ are titlul Anticomunismul minimal şi se ocupă de profitorii de gen Vladimir Tismăneanu, specialişti fără egal în tocatul banilor oferiţi cu suspectă dărnicie de statul român pentru ca românii din ale căror buzunare vin banii să fie dresaţi în noile religii secularizate.

„Cine are răbdarea să citească scrierile dlui Tismăneanu va observa că «anticomunismul» dlui Tismăneanu e de fapt o răfuială cu România veche, patriarhală. Pentru dl Tismăneanu şi ciracii domniei-sale, vinovaţi de comunism sunt Eminescu şi părintele Stăniloae. Anticomunismul dlui Tismăneanu e un vehicul pentru neoliberalism, pentru atomizarea poporului român şi pulverizarea societăţii româneşti.“

Pentru a citi întregul articol click AICI.

Băncile pe Internet, un fenomen marginal

Ziarul catolic La Croix din 5 martie 2010 publică un material despre băncile virtuale, existente exclusiv online. Sunt sau nu o alternativă de încredere? Numai Dumnezeu ştie, deocamdată. Noi vă oferim materialul, în toată sobrietatea lui gallică, fără nici un comentariu.


Băncile prezente exclusiv online sunt în dezvoltare, dar francezii dispuşi să-şi transfere conturile către acest tip de instituţii încă nu sunt numeroşi.

„Mi-am deschis un cont curent şi un carnet de economii la Monabanq. Dobânda la carnet era foarte interesantă“, mărturiseşte „spth7“ pe cioao.fr, un site ai cărui membri oferă sfaturi pentru serviciile online. Acest internaut a devenit clientul unei bănci exclusiv online. Ca 69% dintre Francezi, era, probabil, nemulţumit de mărimea costurilor bancare (240€ pentru un client mediu şi peste 600€ pentru un jucător la bursă, conform estimărilor Confederaţiei pentru locuinţă şi cadrul de viaţă).

Şi totuşi, băncile online rămân încă un fenomen secundar, un epifenomen. În pofida tarifelor ispititoare, astăzi doar 2% din populaţia Franţei este clienta unui asemenea gen de bancă. Iar rezistenţa dăinuie. Dintre cei care cred că plătesc prea mult şi vor să se îndrepte către concurenţă, doar o minoritate este interesată de băncile online.

Conform unui sondaj al Centrului de cercetări pentru studierea şi urmărirea condiţiilor de viaţă (Credoc), 10% dintre francezi prevăd că vor schimba în 2010 banca, iar 12% dintre ei se gândesc să se îndrepte către o bancă exclusiv online, adică 1,2% dintre cei intervievaţi. „Rezistenţa vine mai ales din imaginea despre low cost şi din... absenţa funcţionarului bancar“ analizează Franck Lehuede, şef de proiect în cadrul departamentului Consum de la Credoc. „Francezilor nu le place să piardă legătura cu bancherul lor.“

Boursorama se laudă, totuşi, pe pagina sa de acces, că a fost desemnată a ocupa primul loc în slujba clienţilor pe anul 2010. Dar e aproape imposibil să intri în legătură cu cineva la numărul verde sau să fii sunat de un consilier, aşa cum spune, îmbietor, prima pagină a site-ului. Capacitatea de reacţie a băncilor online este şi ea discutabilă. „Atunci când am vrut să-mi folosesc banii pentru o achiziţie imobiliară, a fost nevoie de o săptămână pentru ca Monabanq să vireze suma în contul meu curent“, povesteşte „spth7“. Pentru deschiderea unui cont, reacţia este mai rapidă. După conectarea la fortuneo.fr, dosarul de deschidere a sosit prin curier a doua zi.

Tarifele sunt atât de interesante cum promit? Greu de spus, pentru că e dificil de comparat cheltuielile financiare. Băncile folosesc denumiri diferite pentru servicii identice. Şi nu introduc aceleaşi prestaţii în contractele propuse clienţilor.
Ne îndoim totuşi că băncile online ar putea concura serios stabilimentele tradiţionale, pentru simplul motiv că... le aparţin. Boursorama este o filială a Société Générale, iar Fortuneo aparţine Creditului Mutual Arkéa, a doua bancă comercială din Franţa. Cât despre Monabanq, ea are printre principalii acţionari pe Cetelem, filială a grupului BNP Parisbas. „Încrederea trebuie construită. Într-o primă etapă, francezii se vor îndrepta spre acest tip de instituţii pentru a face din ele a doua bancă“, conchide Franck Lehuede.

Pascal Donnais, preşedinte al consiliului de administraţie de la Fortuneo, speră să atragă, dintre cei 72 de milioane de titulari de conturi bancare deschise astăzi în Franţa, 300.000 de clienţi până în 2015. Dacă băncile online vor câştiga teren, o vor face centimetru cu centimetru şi centimă cu centimă.

Traducere de Alexandru Ciolan

Dezbatere despre şcoala acasă


Pentru a lămuri o parte dintre nelămuririle privitoare la homeschooling vă stau la dispoziţie răspunsurile oferite userilor ziuaveche.ro de Carmen Axenie, deputată PDL.
Pentru acces la material, click AICI.

Vladimir Tismăneanu va rămâne să stingă lumina


În investigarea (termen poliţienesc, ca şi moravurile celor care l-au propus în denumirea unui institut de cercetare ştiinţifică) crimelor comunismului, Vladimir Tismăneanu a mai rămas fără un aliat. După ce a aflat că nu poate conta pe Catherine Durandin, Stephane Courtois sau Herta Müller, conducerea noului institut de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) mai primeşte un avertisment şi o declaraţie de categorică delimitare, semnată de britanicul Dennis Deletant.

Vladimir Tismăneanu va rămâne, asemeni unui vajnic comandant de vas, ultimul care va părăsi transatlanticul IICCMER născut mort. Şi care înmormântează cu el, în adâncurile subacvatice, şi investigarea, şi cercetarea comunismului românesc.

Pentru textul lui Dennis Deletant, publicat de revista "22", click AICI.

miercuri, 3 martie 2010

Nistorescu despre Tismăneanu


Vă semnalăm, în rubrica „Ce am eu de spus“ a lui Cornel Nistorescu din „Cotidianul“, comentariul despre numirea neîntrecutului cercetător şi marelui român Anticomunistul universal Tismăneanu.

„Institutul inventat de guvernul Boc pentru Tismăneanu este un fel de vacă-merinos. Nu pune probleme, e blând şi lăptos. Mai şi dă trompetiştilor libertatea să interpreteze ce muzică vor pe o temă dată. Important este să aibă iz anticomunist. Adică un fel de Institut de Cercetare în Domeniul Fizicii Nucleare, dar fără dreptul de a descoperi ceva, că îi ia mama dracului pe cei angajaţi!“

Pentru a citi întregul articol click AICI.

marți, 2 martie 2010

A Treia Forță, în viziunea generației tinere



Mulțumind comentatorului care ne-a semnalat postarea, vă semnalăm la rândul nostru o prezentare-recenzie a volumului A Treia Forță: România profundă pe blogul tudormihaescu.wordpress.com.
Pentru a citi textul click AICI.

Minciuna neoliberală


Sub titlul Neoliberalismul, între utopie și revoluția permanentă, ziuaonline.ro postează un articol al lui Ovidiu Hurduzeu.

„În România postdecembristă, neoliberalismul a fost asimilat capitalismului, făcând imposibilă orice discuţie privitoare la filiaţia dintre utopia neoliberală şi cea comunistă.“

Pentru a citi articolul, click AICI.

luni, 1 martie 2010

Economia dăruirii

O biserică din Iaşi oferă copiilor meditaţii gratuite


Biserica „Toma Cozma” din Iaşi oferă meditaţii gratuite la orice disciplină copiilor dornici să înveţe carte. Programul a fost lansat cu ajutorul a trei dascăli, care fac voluntariat.

După o serie de acţiuni de alfabetizare şi creştinare a copiilor din familii numeroase şi iniţiative de ajutorare a nevoiaşilor, biserica „Toma Cozma” reinventează tradiţia proiectelor filantropice.

Pentru a citi restul articolului din „Evenimentul zilei“, click AICI.