Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

joi, 25 martie 2010

Plutonomiştii, Citibank şi ciclurile morţii

de John Médaille

Cititorii obişnuiţi ai acestei rubrici (şi s-ar putea să fie câţiva) ştiu deja că m-am gâlcevit cu băncile, acuzându-le de plutocraţie şi oligarhie, iar uneori coborând chiar la un limbaj şi mai dur. Cinstit să fiu, nu mă aşteptam să primesc o confirmare a acestei teze de la cea mai mare bancă din Statele Unite. Citibank foloseşte, pentru a descrie economia, un termen pe care regret că nu l-am inventat eu: „plutonomia”, o economie care funcţionează în beneficiul bogaţilor. Acesta este termenul pe care îl găsim în scrisoarea Citibank cu sfaturi pentru investitori din martie 2006. Memoriul în sine este remarcabil. Parcă ar fi o satiră ieşită de sub pana unui distributist bezmetic (cum sunt eu, de pildă). Dar nu, ei sunt mortal de serioşi şi, spre deosebire de distributistul bezmetic, asta îi şi face fericiţi.

Conform analizei Citibank, în Statele Unite, Marea Britanie, Canada şi Australia, „bogaţii şi-au însuşit o parte tot mai mare din venituri şi bogăţie în ultimii 20 de ani, ajungând să domine clasamentele veniturilor, bogăţiei şi cheltuielilor din aceste ţări“. E purul adevăr; 10% din familiile aflate în vârful ierarhiei au încasat 43% din venituri pe vremea când a fost scris memoriul. „În total, la primele 20% dintre familii au ajuns 68% din veniturile totale; cele 40% de la baza ierarhiei a trebuit să se mulţumească numai cu 9%.“ Iar situaţia e şi mai rea dacă privim la averi. Primele zece procente din vârful ierarhiei deţin 57% din bogăţia netă a familiilor, iar cele 40% cele mai sărace familii doar 9%.

Autorii scrisorii arată că în alte locuri, de pildă în Japonia şi în multe dintre ţările Europei occidentale, bogaţii au devenit doar cu puţin mai bogaţi decât erau în anii 80, dar în plutonomii, precum Statele Unite, „capitaliştii beneficiază în mod disproporţionat de pe urma globalizării şi a saltului de productivitate, în detrimentul muncii“. Cu alte cuvinte, dezechilibrul nu este inevitabil, ci creat de anumite forţe din interiorul sistemului.

Citibank notează că şi bogaţii se confruntă cu probleme. De exemplu, indicele CTFB a crescut mai mult decât indicele preţurilor de consum. Ce este CTFB? Este Costul Traiului Foarte Bun, care măsoară evoluţia unor bunuri esenţiale precum caviarul sau apartamentele de lux. Sărmanii bogaţi! Aşa cum notează autorii, „În 2005, indicele CTFB a crescut cu 4%, în timp ce indicele preţurilor de consum a crescut în Statele Unite cu 3,6%“. Nu e de mirare, aşadar, dorinţa bogaţilor de a revendica o mai mare parte din venituri „în detrimentul muncii“. Ce, truditorii de rând au nevoie de caviar în pacheţelul pentru serviciu?

Analiştii Citibank notează că plutonomia explică multe dintre enigmele economiei. De exemplu, arată că sporirea preţului petrolului nu a stopat cererea, pentru simplul motiv că preţul nu înseamnă nimic pentru bogaţi. Ei îşi pot face plinul la Hummer şi la Porsche pentru că îşi permit să ofere mai mult decât oamenii obişnuiţi, care în vremuri grele trebuie să strângă cureaua. Economia făcută de cei mulţi ar fi trebuit să conducă la scăderea cererii, iar drept urmare la scăderea preţului, dar acest mecanism simplu al pieţei nu funcţionează în prezenţa marilor dezechilibre.

O altă enigmă explicată de acest dezechilibru este rata scăzută a economisirii. Ni s-a tot repetat că americanii sunt cheltuitori, mai ales cei săraci şi clasa de mijloc. Tocmai pentru că nu economisesc sunt săraci şi din cauza acestui prost obicei naţiunea înregistrează o rată negativă a economisirii. Adevărul trebuie căutat în altă parte, iar autorii arată unde. Primele 10 procente de la baza ierarhiei au economisit de fapt în anul 2000 cu o rată respectabilă de 7%. În vremea aceasta, cele 20% de la vârf au intrat în banii economisiţi (e lumea lor, nu a mea) cu o rată de 2% din veniturile lor considerabile. Şi, pentru că lor le revine grosul veniturilor, ne-economisirile lor au consumat economiile făcute de toţi ceilalţi, ducând la ne-economisirea naţională netă.

Autorii notează un pericol la adresa hegemoniei bogaţilor:

„Prăpastia crescândă dintre bogaţi şi săraci va duce odată şi odată şi la o răbufnire politică. În timp ce bogaţii capătă o porţie tot mai mare din tortul bogăţiei, iar săracii una tot mai mică, drepturile electorale rămân cum erau – un om, un vot (în plutonomii). Se pare că va sosi şi clipa când munca va lupta din nou împotriva profitului tot mai mare al bogaţilor şi atunci va fi şi o răbufnire politică împotriva bogăţiei tot mai mari a bogaţilor. Aceasta s-ar putea concretiza într-o taxare sporită (pe bogăţie sau, indirect, prin taxe mai mari impuse marilor companii) sau în încercări de protejare a lucrătorilor indigeni, ca reacţia la globalizare (de pildă, prin legi anti-imigrare sau protecţioniste)“.

Cu alte cuvinte, instalatorului Joe îi va veni mintea la cap şi va începe să voteze împotriva politicilor care-i păstrează pe oamenii aceştia la putere. Mă îndoiesc foarte mult că se va întâmpla aşa ceva. Mulţi subscriu la mitul că bogaţii sunt bogaţi pentru că şi-au obţinut veniturile contribuind la puterea de producţie a economiei. Şi unii chiar au făcut-o. Dar în majoritatea cazurilor porţia mai mare nu se datoreşte puterii de a produce, ci puterii politice şi economice şi, mai ales, puterii deosebite de a se feri pe ei înşişi de orice obligaţii publice, plătind taxe mai mici, de pildă, sau de controlul public, prin de-reglementare, mai ales în domeniul finanţelor. Şi aici ajungem la chestiuni misterioase pe care instalatorul Joe nu prea e tentat să le analizeze. Sau, cel puţin, nu acum. Şi probabil nu atâta vreme cât situaţia nu devine atât de rea încât să nu mai poată fi ignorată. Şi cred că ziua aceea se apropie.

De ce? Pentru că la situaţia aceasta se contribuie de vreo 30 de ani încoace, ani în care au avut loc repetate crize, toate fiind rezolvate prin intervenţii masive ale statului în folosul bogaţilor. Autorii memoriului nu explică de ce bogaţii au putut cere o porţie mai mare. Pentru aceasta, trebuie să ne întoarcem la analizele lui Simon Johnson, fost economist şef al FMI. Iar Johnson descoperă un „ciclu al morţii” construit în însăşi structura sistemului financiar, încă de la Revoluţia lui Reagan. Johnson îşi rezumă analiza în următorul filmuleţ.

El consideră că de pe vremea lui Reagan, băncile şi alte instituţii financiare sunt tot mai tentate să rişte şi să crească. Aceasta deoarece riscul este răsplătit asimetric. Bancherii pot încasa munţi de bani riscând. Dar şi dacă pierd pariul, se pot prăbuşi. Prin urmare, succesul este răsplătit, iar insuccesul nepedepsit. Profiturile sunt privatizate, iar pierderile socializate. Cât de socializate sunt? Biroul pentru Buget al Congresului estimează că partea din datoria publică atribuibilă ajutoarelor guvernamentale pentru a evita falimentul se ridică la 40% din PIB. Şi mai sunt apoi şi cele 8 milioane de locuri de muncă pierdute. Socializare, nu glumă!

Lipsa de supraveghere a dat naştere unui ciclu al morţii. Ispita de a risca, s-a concretizat, la început, în profituri dolofane, apoi în falimente răsunătoare, evitate prin ajutoare guvernamentale, iar managerii rămân pe posturile lor şi jocul reporneşte. Profiturile băncilor sunt deja la nivelurile dinaintea prăbuşirii, dar nu datorită creditării afacerilor de producţie (lucru pe care nu-l mai fac de multă vreme) ci a aceloraşi jocuri periculoase care ne-au adus unde ne-au adus. Repetăm ciclul.

Răsplata din sectorul financiar întrece cu mult profiturile din sectoarele de producţie şi nefinanciare din economie. Dar într-o economie sănătoasă – într-o economie care nu este o plutonomie – aşa ceva nu se poate întâmpla. Rolul finanţelor este acela de a sprijini activităţile de producţie, iar câştigurile lor nu le pot depăşi pe cele ale activităţilor finanţate. Or, acum, exact aşa se întâmplă.

În plus, predominanţa sectorului financiar asupra economiei continuă să crească. În anii ’90, primele şase instituţii financiare controlau active egale cu 20% din PIB, astăzi activele lor reprezintă 60% din PIB. „Prea mari ca să se prăbuşească”, şi devenind tot mai mari. Este o industrie care, aşa cum notează Simon, „presupune mari abuzuri la adresa clienţilor, în care se vorbeşte deschis despre a întoarce spatele clientului“.

Dar plutonomiile nu sunt stabile, iar ciclurile morţii sfârşesc prin moartea tuturor celor implicaţi. Misiunea noastră, cred, este să mai salvăm ce mai poate fi salvat şi să construim ce mai poate fi construit. Până acum sarcina a fost teoretică; în curând ea va fi efectivă.

(Articol preluat de pe fronporchrepublic.com, 22 martie 2010)

Traducere de Alexandru Ciolan

Niciun comentariu: