Noi muncim, noi şi gândim (III): Riscurile meseriei

de Alin Voicu

„Vă doresc să fiţi oameni, nu cărămizi!“
(Dan Puric¹)

Economia este în primul rând o disciplină socială, este substratul paradigmei de aplanare a crizei şi relansare economică a Românei modelată după metodologia restructurării firmelor insolvabile². Concepţia conform căreia „ştiinţa” economică are un model ideal, aplicabil oriunde şi oricând, şi în care singurele diferenţe ar fi legate de condiţiile iniţiale trebuie urgent abandonată. Unele modele, precum cel capitalist, sunt larg aplicabile în condiţiile industriei urbane, agentul specific fiind orăşeanul; altele, precum cel feudal, descriu mai clar un mediu economic predominant agrar, agentul specific fiind săteanul. Modelele economice au rost, în măsura în care pot fi formalizate, doar în contexte specifice. Pledăm aşadar pentru dezvoltarea unui model economic românesc, considerând că „fiecare popor are un mod propriu de a vedea lumea“³, bineînţeles, un model elaborat în lumina avansurilor ştiinţelor economice de pretutindeni.

Atât pentru ieşirea din criza economică actuală cât şi pentru dezvoltarea ulterioară a Românei trebuie înţeles procesul economic viu şi particular al ţării şi renunţat la modele generale create în contexte diferite şi prezentând concluzii la pachet, inaplicabile la noi. Se prea poate, în ciuda modelelor la modă, ca România să înflorească şi să progreseze prin agricultură şi prin anumite industrii pe care trebuie să le perfecţioneze continuu. Cheia de boltă a unui asemenea proiect este susţinerea prin toate mijloacele a economiei „la firul ierbii“, a economiei civice, morale, în folosul românului ca persoană şi nu ca „resursă umană“.

Riscul întârzierilor sau al soluţiilor greşite este enorm: nemulţumirea şi sărăcirea oamenilor, slăbirea politică şi strategică a ţării, umilinţele la care sunt supuşi cei mai vulnerabili membri ai societăţii, furtul generaţional prin împrumuturi uriaşe făcute astăzi pe care le vor plăti nepoţii şi strănepoţii sau prăbuşirea nu numai a guvernului ci şi a statului român.

Ce? Scopul declarat al oricărui individ, grup sau for în contextul acesta este protejarea şi propăşirea Românei şi a românilor ca forţă economică, politică, intelectuală şi morală.

În termeni economici, aceasta înseamnă eliminarea deficitelor bugetare în mod organic şi nu prin inflaţie; dirijarea dezvoltării economice durabile atât prin capital (agricultură, bănci şi industrii prioritare) cât şi prin muncă (nivelul salariilor); restrângerea şi chiar stingerea datoriilor statului (echilibrarea bugetului); şi orice alte măsuri specifice care s-ar dovedi benefice pentru România. Bineînţeles, acest proiect va eşua dacă nu este întărit simultan spiritul românului ca român, dacă nu este depăşit defetismul lui „la noi nu se poate“ şi eliminat Weltanschauung-ul complexat reflectat în „prostia omenească“ a drobului de sare.

Succesul pe termen scurt şi mediu va fi definit prin gradul în care guvernul din România, la 1 ianuarie 2012, de exemplu, va fi:

– reorientat bazele economiei către capitalul autohton controlat nemijlocit de cei care produc;

– echilibrat bugetul ţării astfel încât deficitul pe 2011 să fie de 0 lei;

– facilitat creşterea economică a Românei cu peste 1% pe anul 2011.

Succesul pe termen lung e mult mai greu de obţinut şi, privit din perspectiva zilei de azi, prezintă multe caracteristici mai degrabă... calitative. Eforturile zilei de azi trebuie concentrate spre crearea unor baze solide pe care axcesta să se aşeze. Practic, este vorba de crearea unui pachet legislativ şi de stimularea financiară⁴ a formelor de afaceri asociative, a IMM-urilor, de plata serviciilor publice după rezultate, adică de o economie civică.

Când? Timpul nu prea mai are răbdare. Lucrurile trebuie pornite cât mai repede. Jocurile politice posibile până acum un an nu mai sunt acum posibile. Dacă până acum problemele erau pasate, pentru a deveni problemele altcuiva, şi dacă, de asemenea, orice problemă politică se putea rezolva prin alocarea de bani de la buget, de acum înainte aceste pârghii nu mai sunt disponibile. Riscurile întârzierilor se întind de la creşterea îndatorării şi sărăcirea Românei până la posibile tulburări sociale. O guvernare responsabilă va încerca din răsputeri să evite aceste riscuri.

Cine? Oricine îşi va asuma atingerea obiectivelor de mai sus îşi va asuma în mod necesar şi mari riscuri. Persoana care se va încumeta la aceasta va fi una plină de curaj, cu un adânc simţ al datoriei, văzându-se pe sine mai degrabă ca un slujitor decât ca un stăpân, şi cu o stăpânire de sine exemplară – înţelept ca şerpii şi curat ca porumbeii. Într-un cuvânt, un lider, nu un năimit care se eschivează la primele semne ale dificultăţilor pentru că, îşi zice, „la urma urmei, nu e treaba mea“ sau „ce pot face eu singur?“. O persoană care are la inimă cuvintele lui Nicolae Velimirovici, sfânt al secolului XX cu adâncă înţelegere a fenomenelor sociale contemporane, văzute chiar şi printre zăbrelele celulelor de la Dachau:

Nu poţi ajunge om mare, până ce nu te socoteşti mort. Nu poţi ajunge om mare în nici un loc din lume şi în nici un rang din societate: în primul rând, câtă vreme te temi de orice este mai mic decât Dumnezeu; în al doilea rând, câtă vreme iubeşti ceva ce este mai mic decât Dumnezeu şi, în al treilea rând, câtă vreme nu te obişnuieşti să socoteşti moartea ta ca pe ceva ce a fost, nu ca pe ceva ce urmează să fie⁵.

Există un motiv pentru care măsurile de control, stopare, şi inversare a crizei economice din Româna nu au fost luate. El este foarte real şi important pentru actorii implicaţi. Anume, într-o societate extrem de politizată şi mediatizată precum cea de azi, carierele celor care s-ar apuca serios de treabă ar putea avea de suferit. Deciziile dificile şi măsurile drastice care trebuie luate şi implementate în economie vor fi cu siguranţă nepopulare – cel puţin la început.

Rezistenţa este probabilă mai ales la nivel politic, intern şi extern, mediatic şi corporat, în special din partea companiilor care îşi văd atinse interesele. Prin introducerea, de exemplu, a sistemului progresiv de impozitare a veniturilor, însoţită de definirea unui „venit pentru un trai decent“⁶ deductibil, sau a unor taxe asupra băncilor şi expatrierii capitalului, presiunile la care această persoana şi echipa ei ar fi supuse ar fi enorme. Cariera i-ar putea fi compromisă; înjurăturile vor fi zilnice; iar mulţumirile şi recunoştinţa vor veni peste ani şi ani... dacă vor veni. Dacă eforturile iniţiale se vor focaliza pe reformarea serviciilor guvernamentale în direcţia Societăţii Puternice a lui David Cameron şi Phillip Blond⁷, va întâlni nenumărate obstacole şi va trebui să fie pregătită pentru o luptă „la baionetă“. Li s-a întâmplat deja celor doi englezi – se va întâmpla cu siguranţă şi la noi⁸.

Şi nu numai atât – în măsura în care România va descoperi că nu a fost şi nu este o ţară de mâna a doua în Europa şi în lume, că nu trebuie să se ploconească sau să accepte monitorizări şi supravegheri umilitoare şi/sau infantile din partea nimănui, că are o poziţie strategică, că este un stat important din punct de vedere economic, politic şi militar, asalturile se vor înteţi. Daca liderul va înţelege, în plus, că are nevoie de spaţiu de manevră, de „loc de întors“ din punct de vedere monetar şi fiscal şi că asta înseamnă amânarea sau chiar renunţarea la ideea adoptării monedei euro, atunci va trebui sa facă faţă şi presiunilor UE.

Un astfel de lider va trebui să obţină, pe cât posibil, sprijin la toate nivelele societăţii româneşti, de la proverbialul om de pe stradă până la funcţionarii publici, partide, BNR etc. Va fi necesară pentru aceasta demararea unei campanii publicitare susţinute pentru a întări conştiinţa publică a românilor. Lipsa consensului la nivel politic va trebui să nu-l descurajeze şi cu atât mai puţin să-l descumpănească. Va trebui să stabilească, în urma unei aprofundate analize critice, indicii cantitativi şi calitativi ai redresării şi să-i pună în faţa românilor şi a străinilor. Va trebui să prezinte public în fiecare lună starea lucrurilor şi evoluţia spre redresare. Şi va mai trebui să prezinte anual câte un raport sintetic asupra mersului redresării.

Deci: Asumarea unui rol care pe zi ce trece se apropie de calificativul de „istoric“ cere mult discernământ. Lucrurile se vor complica mult dincolo de aşteptări şi de aceea un lider va trebui să planifice şi să prevadă. Ghidat de scopul menţionat al unei economii româneşti şi a unei Societăţi Puternice (Big Society), a unei societăţi de oameni, nu de idei de oameni⁹, de Români care dăinuiesc, nu numai rezistă sau îndură¹⁰, el nu va da greş; încercând numai să dreagă lucrurile va eşua lamentabil.

NOTE
¹ Dan Puric, „Vă doresc să fiţi oameni, nu cărămizi!“ 21 iulie 2010, http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/va-doresc-sa-fiti-oameni-nu-caramizi, preluat de ziuaonline.ro, 22 iulie 2010.
² Prezentată şi exemplificată în Alin Voicu, „Noi muncim, noi şi gândim“ I şi II, 11 iunie şi 5 iulie 2010, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/06/noi-muncim-noi-si-gandim.html, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/noi-muncim-noi-si-gandim-ii.html.
³ Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, p. 91.
⁴ David Cameron, primul ministru al Marii Britanii, menţionează, de exemplu, că „guvernul are un rol crucial în construirea punţilor [între diverse organizaţii şi capital – n.n.] şi de fapt, pe un plan mai larg, în conectarea capitalului privat cu investiţiile în proiecte sociale“ în discursul său despre Societatea Puternică, Liverpool, 19 iulie 2010, tradus de Alexandru Ciolan pe blogul A Treia Forţă, 23 iulie 2010, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/societatea-puternica.html.
⁵ Citat de Ilie Catrinoiu în „Perimetrul sinuciderii“, 15 iulie 2010, http://culianu.wordpress.com/2010/07/15/perimetrul-sinuciderii/.
⁶ Tranziţia de la cota unică la un model de impozitare progresiv va trebui să prezinte obligatoriu deductibilităţi generoase de tipul venitului pentru un trai decent (living wage) şi nu un salariu minim sau mediu pe economie. Exemple pot fi găsite de la Londra până la San Francisco. John Medaille sugerează următoarele criterii pentru estimarea unui asemenea venit decent: “What the just wage really supplies is a standard of judgment We can say that the just wage is fulfilled under the following four conditions:
– One, that working families, as a rule, appear to live at the level of dignity appropriate for that society;
– two, that they can do so without putting wives and children to work;
– three, that they have some security against periods of enforced unemployment, such as sickness, layoffs, and old age; and,
– four, that these conditions are accomplished without undue reliance on welfare payments and usury.
While it may be difficult to give precision to any of these factors, it is certainly possible to make reasonable judgments and set reasonable standards. Moreover, from the standpoint of an economy as a whole, it is fairly easy to determine, with scientific precision, whether wage levels are just. One needs merely to note how much the economy is dependent on non-economic distributions to achieve equilibrium. Charity, welfare, and usury measure the precise distance between the prevailing wage rate and the just wage.” (“The Economics of Distributism III: Equity and Equilibrium”, http://www.frontporchrepublic.com/2009/05/the-economics-of-distributism-iii-equity-and-equilibrium/).
⁷ David W. Cooney, “A Potential Step în the Right Direction”, The Distributist Review, 21 iulie 2010, citat pe A Treia Forta, „În directia cea bună“, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/in-directia-cea-buna.html, 23 iulie 2010, în traducerea lui Ovidiu Hurduzeu.
⁸ David W. Cooney, ibid.: „Iniţiativa domnului Cameron, numită Societatea Puternică, vrea să smulgă din mâinile Parlamentului responsabilităţile şi puterea de decizie pe care acesta şi le-a însuşit şi să le transfere în plan local. Evident, iniţiativa a fost deja aspru criticată de către grupurile de interese legate de guvernul central [subl. n.], dar ea are potenţialul de a genera acea schimbare filozofică pe care oameni precum Chesterton şi Belloc o considerau necesară dacă distributismul voia să aibă o şansă pentru a fi transpus în practică“.
⁹ Dan Puric, ibid.
¹⁰ Constantin Noica, citat în Dan Puric, ibid.