Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Două întrebări şi o dedicaţie

de Alexandru Ciolan

Întrucât profesorul universitar (plin – adică nu conf, nu lector, nu asistent, ci profesor universitar de studii europene şi, în timpul liber care, pare-se, e mai consistent decât cel profesional, scriitor şi publicist mai prolific decât Eminescu şi toţi clasicii la un loc), europeano-africano-asiaticul Ovidius Pecicanus Napocensis şi-o caută cu lumânarea, îl anunţ aici că nu-l voi mai slăbi până când nu-şi va cere, public, scuze pentru că nu se tratează medicamentos contra bolii numite logoree.
Până una, alta, îi adresăm două întrebări, stârnite de textele sale de profesor universitar plin, fie el şi napocean şi de studii europene:

1. Când a guvernat regele Mihai I prima oară şi când a doua oară?
2. Între ce ani este cuprins deceniul dictaturii ceauşiste?

(Avem, îi atragem atenţia, ca nu cumva să explodeze că sunt aberaţii istorice, trimiteri la cele debitate şi, vai!, publicate de domnia sa, cu nume de revistă, număr şi dată.)

Şi, ca să fim inovatori de limbă, plasaţi, asemenea noii embleme intelectuale a Napocei clujene, deasupra băltoacelor şi a zborului de guguştiuc (cine ştie pricepe), o să-i completăm lista de înalte conjugări heideggeriene cu primele trei persoane ale unui verb creat de noi din scatologica realitate contemporană:

EU pecicac,
TU pecicaci,
EL/EA pecicacă...

Vrea profesorul clujean de studii african-european-asiatice, prea prolific scriitor şi venturian publicist, să ne încrucişăm săbiile în registre ale inovaţiei lingvistice...? Hah?

marți, 22 noiembrie 2011

„Memoria vie este fundamentul trezviei noastre ortodoxe“


DIALOGURI FUNDAMENTALE cu OVIDIU HURDUZEU
Scriitor şi critic social, doctor în literatura franceză şi ştiinţe umaniste al Universităţii Stanford, SUA.

Ion BĂDOI - Cât timp nu vom fi acuzaţi de înaltă trădare pentru vina de a mai pune întrebări despre destinul nostru, cât timp nu vom mai permite să cadă uitări peste întrebări rostite şi nerostite, dar şi peste răspunsuri, şi nu se vor mai ridica umerii noştri în păguboase compromisuri, ne vom permite a ne afla într-o continuă şi ireversibilă revoluţie a instigării la neodihnă şi cunoaştere. De aceea, vă întreb, domnule Ovidiu Hurduzeu: este uitarea o vină fundamentală a românului? Se poate spune acelaşi lucru şi despre amânare?

Ovidiu HURDUZEU - Nu este doar vina românului. Trăim într-o epocă amnezică. Trecutul este şters “din memoria calculatorului” . Rămân doar nişte amintiri trunchiate, golite de conţinut, recombinate după logica unui prezent ideologizat. O epocă a spectacolului propagandistic, a propagandei cu ştaif, făcute în mod profesionist prin campanii publicitare, experţii în “public relation” etc. Acest spectacol mediatic permanent are menirea să ne adoarmă, să ne liniştească temerile, să ne reconforteze, nicidecum să ne instige la neodihnă şi cunoaştere. Memoria vie este fundamentul trezviei noastre ortodoxe, un pericol pentru epoca de astăzi care are oroare de tot ceea ce este viu şi tainic în sens creştin. De fapt, globalizarea este un process de mortificare a viului prin asimilare, omogenizare şi integrare . Amânarea, atunci când ea înseamnă un decalaj faţă de lumea omogenă şi monotonă a globalizării mi se pare benefică. Nu trebuie să ne potrivim chipului veacului acestuia, oricâte feţe surâzătoare ne-ar arăta.

Ion BĂDOI - În lucrarea dvs. “Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley”, vorbind despre reacţia comunităţilor împotriva terorii, a terorismului şi a teroriştilor sinucigaşi, scrieţi: “Cînd o comunitate este atacată violent, iar singura ei reacţie este resemnarea şi emoţia colectivă, nicidecum strîngerea rîndurilor în jurul unor idei şi principii ferme, acea comunitate trece printr-o profundă criză de identitate”. Credeţi că o asemenea reacţie are şi societatea românească, atacată mai mult decât violent de nonvalori, deşeuri reciclate ale defunctei societăţi totalitare, de aprigi harpagoni şi ciocoi moderni, de isteria manelizată a rapidei îmburgheziri, sau este doar o istorică şi, din ce în ce mai controversată, apatie mioritică?

Ovidiu HURDUZEU - Societatea românească este atacată simultan de ploşnite, păduchi, lăcuste şi termite. Paraziţi “specializaţi” care atacă simultan corpul spiritual şi biologic al naţiunii noastre, fiecare are o porţiune din patrie pe care o epuizează. Nu suntem apatici, suntem epuizaţi. Când termitele (mafia lemnului) îţi macină pădurile iar ploşniţele şi păduchii propagandei anti-naţionale ţi-au supt, picătură cu picătură, vigoarea spirituală, trebuie să reacţionezi în mod radical. Nimic nu va opri invazia acestor insecte lacome decât acţiunile hotărâte a unor gospodari solidari. .

Ion BĂDOI - Putem să vorbim de o democraţie românească în anul 2011? De ce credeţi că societatea românească nu-şi poate izola “viruşii”, de ce nu există antidot împotriva mârlăniei ridicată la rang de virtute, a prostului gust şi a violenţei pornografiei servită pe toate canalele media şi pe care privitorul român o înghite fără să clipească? Îmi cer iertare, rectific, clipeşte, dar de plăcere…

Ovidiu HURDUZEU - Avem o democraţie? Sigur că avem. O avem sub forma clepto şi plutocratiei. Se fură “democratic”, la toate nivelele societăţii. Din mârlănie, prost gust, pornografie, aşi mai adăuga trădarea de ţară - vezi reclamele la Roşia Montană Gold Corporation care tronează pe mai toate posturile de televiziune - se fac însă bani. După 1989, românii, în loc să opteze pentru libertate întru Adevăr, au optat pentru Bani întru Amăgire. O societate care hotărăşte că banul este alfa şi omega, idolul la care trebuie să se închine tot poporul, nu poate decât să se auto-distrugă.

Ion BĂDOI - Domnule Ovidiu Hurduzeu, am citit şi m-am cutremurat că ar putea fi adevărat! Mediocritatea este “calitatea necesară individului de a se integra în Sistem“?! Românul are acest “curaj” de a alcătui permanent ierarhii, de a demola instituţii, de a ataca “la baionetă” inamici adevăraţi sau doar inventaţi, de a nu lua în serios elitele şi de a le “depozita” în debaraua interesului lui cotidian, de a se lăsa ademenit de false valori, dar este capabil şi de fapte deosebite, de o generozitate sufletească pe care nu o întâlneşti la alte popoare. Unde se află adevărul?

Ovidiu HURDUZEU - Poporul român, scos din matricea rânduielii şi smereniei pe care i-o conferea credinţa strămoşească şi bunul simţ ţărănesc, se transformă rapid într-o populaţie oarecare. Nu putem vorbi de un român generic, ci de românul contemporan. Generozitatea sufletească şi alte calităţi nu sunt imuabile, în lipsa unor valori spirituale şi a unor adevăruri eterne, ele dispar…

Ion BĂDOI - Ne-a lipsit şi ne lipseşte un Havel? Credeţi că ar fi fost, sau ar fi posibil în România un intelectual care să prevadă, să avertizeze, iar omul politic să asculte şi să procedeze în consecinţă?

Ovidiu HURDUZEU - Ne lipseşte un Vlad Ţepes. Românul este însetat de dreptate.

Pentru interviul integral din „Opinia Teleormanului“ click AICI.

duminică, 20 noiembrie 2011

Declinul familiei şi criza economică

de Hilary White

Fragmente din articolul Life and family issues underlie all economic issues in global debt crisis, publicat de lifesite.news.com.

“Ceea ce nu înţeleg majoritatea experţilor, politicienilor, lobbiştilor, bancherilor şi a societăţii civile cu privire la criza economică din Europa şi din restul lumii occidentale este strânsa legătură dintre criză şi politicile anti-viaţă și anti-familie.

Creşterea dimensiunilor statului, monopolul deţinut de corporaţiile uriaşe asupra resurselor lumii, dependenţa tot mai mare de stat a omului obişnuit, datoriile incredibil de mari şi imposibil de acoperit atît ale statelor, cît si ale cetăţenilor privaţi sunt rezultatul slăbirii politicilor de protejare a familiei ca unitate de bază a societăţii, spune economistul John Medaille.

Economia nu este o gnoză mistică accesibilă doar cîtorva iniţiaţi. Ea se bazează pe oameni şi pe nevoile lor. Pe scurt, are loc o stagnare a creşterii populaţiei în ţările cele mai avansate economic, susţinerea avortului legal şi a măsurilor contraceptive determinând scăderea ratei totale a fertilităţii cu mult sub nivelul de înlocuire. Mai puţini oameni, familii destrămate şi un număr tot mai mic de căsătorii înseamnă, în mod firesc, mai puţină stabilitate economică, o cerere mai scăzută de bunuri şi servicii şi o capacitate mai slabă de producere a acestora.

Cinci lucruri stau la baza economiei: problema demografică, proprietatea asupra pămîntului, resursele naturale, munca şi banii. Prejudicierea oricăruia dintre ele conduce la prejudicierea tuturor celorlalte.
Greşeala pe care o fac statele moderne este că înlocuiesc sau elimină funcţiile care erau iniţial îndeplinite de familie.

Conservatorul şi euroscepticul Daniel Hannan, membru în Parlamentul European, rezuma, într-un articol din Sunday Telegraph, opinia generala a oamenilor din întreaga Europa:
“Ei nu înţeleg de ce Bruxelles-ul încearcă să soluţioneze o criză a datoriilor prin încurajarea creării mai multor datorii. Ei nu înţeleg în ce mod este ajutată Grecia dacă i se bagă pe gât şi mai multe datorii.
Ei nu înţeleg de ce interesele naţionale ale statelor membre sunt sacrificate de dragul menţinerii zonei euro. Ei nu înţeleg de ce UE accelerează tocmai politicile care au declanşat iniţial această criză.”

În Europa, starea de derută socială se transformă în furie în timp ce eşecul monedei Euro şi chiar al intregului “proiect european” – cel al creării unui superstat – pare tot mai evident.

Traducere de Irina Bazon.
Text preluat de pe blogul traducătoarei.

Interviu cu Ovidiu Hurduzeu în „Ziarul de Bacău“

Interviu realizat de Romulus Dan Busnea

Scriitorul, profesorul si criticul social roman Ovidiu Hurduzeu – doctor in Stiinte umaniste al Universitatii Stanford (SUA), stabilit de peste 20 de ani pe tarim american, la Eldorado Hills (California), a avut amabilitatea de a acorda un interviu in premiera Ziarului de Bacau, pentru a vorbi cititorilor despre modelul economic al viitorului, intr-un moment de profunda criza globala.

Rep: Stimate domnule Hurduzeu, de-a lungul anilor ati revenit de mai multe ori in Romania, in 2009 si 2010 fiind oaspetele Bacaului, unde ati conferentiat pe tema cartilor scrise, luind totodata si pulsul vietii economico-sociale romanesti. Va rog sa ne faceti o scurta radiografie a Romaniei actuale, vazuta prin prisma obiectivitatii unui occidental mereu atent fata de ceea ce se intimpla in jurul sau, in special in tara lui de origine.

O.H.: Dupa mai bine de 20 de ani de la schimbarile petrecute in ’89, avem o tara in care aproape totul a fost instrainat, in care industria productiva si agricultura au fost puse pe chituci, in care se fura prea mult, iar datoriile contractate urca necontenit. Aspectul si mai trist este ca generatia tinara creste fara sprijin, dezorientata de un mediu social care ii este in totalitate ostil, parasita in marea ei majoritate de parintii nevoiti sa alerge prin toata lumea pentru asigurarea unor surse de venit care sa le ofere un trai decent. Actualul sistem social, politic si economic din Romania nu da semne certe ca ar fi reformabil, desi se vorbeste mult se aceasta tema. El este efectul unui dezastru planificat in care ‘inginerii’ au luat in calcul si credulitatea romanului masificat, si aviditatea fostilor securisti, si incompetenta clasei politice, si nu in ultimul rind, lasitatea intelectualilor, care au uitat- asa cum bine observa un tinar jurnalist- ‘sa ii avertizeze pe romani asupra pericolului nemijlocit al celui mai feroce pradator: capitalul speculativ occidental’. Cei care ne-au adus in situatia de fata, au fost constienti ca reformele lor vor avea o serie de consecinte neprevazute, precum si faptul ca inlaturarea depasitei inginerii sociale a bolsevicilor si updatarea ei printr-o versiune postcomunista nu va fi o treaba deloc simpla, un moment usor de trecut. Si cu toate ca experimentul a reusit, ‘inginerii’ au uitat ca intr-o tara ca Romania, efectele experimentului sint oricind reversibile. Pe-aceste plaiuri mioritice, nimeni nu crede intr-o utopie mai mult de trei zile. Statul in cap nu-i pe firea romanului, ca un Hopa Mitica, romanul trage mereu spre normal. Spre normalitatea noastra, de aici si acum, la care trebuie sa revenim negresit cu totii.
Pentru interviul integral click AICI.

miercuri, 16 noiembrie 2011

Ziarul de Bacău semnalează înfiinţarea Ligii distributiste


Sub titlul "Scriitorul Ovidiu Hurduzeu propune o alternativă viabilă pentru viitorul României", domnul Romulus Dan Busnea semnalează apariţia Ligii distributiste şi face o scurtă prezentare a lui Ovidiu Hurduzeu.

Cunoscut cititorilor prin cartile si eseurile sale cu un profund caracter anti-globalizare anti-dictatura, anti-corporatizare si anti-manipulare, scriitorul Ovidiu Hurduzeu, care a conferentiat in doua rinduri la Biblioteca Judeteana “Costache Sturdza” din Bacau (2009 si 2010), unde au fost lansate si citeva dintre cartile domniei sale, revine in forta de aceasta data, in calitatate de membru fondator al Ligii Distributiste Romane “Ion Mihalache”. Infiintata la inceputul acestei luni la Bucuresti, noua asociatie are caracter profesional si social si isi propune sa disemineze, sa promoveze si sa sprijine aplicarea modelului distributist al economiei, aparind totodata interesele reprezentantilor si adeptilor distributismului din tara noastra.

Pentru articolul integral din Ziarul de Bacău, click AICI.

joi, 10 noiembrie 2011

Comunicat de presă

al Ligii distributiste române „Ion Mihalache“

1. Ce este distributismul
Materializare a principiului creştin de dreptate socială, distributismul s-a cristalizat teoretic la începutul secolului XX, propunând o a treia cale, între capitalism şi socialism-comunism. Corifeii distributismului sunt englezii G.K. Chesterton (1874-1936) şi Hilaire Belloc (1870-1953). În ţara noastră, independent de distributismul occidental, principiile distributiste şi-au găsit reflectarea în doctrina ţărănistă a partidului lui Ion Mihalache (devenit, după unirea cu partidul lui Maniu, Partidul Naţional Ţărănesc).
Distributismul se întemeiază pe trei principii: răspândirea largă a proprietăţii productive (o lume a micilor proprietari şi întreprinzători), subsidiaritatea (descentralizare şi păstrarea activităţilor la nivelul cel mai de jos la care pot funcţiona) şi solidaritatea (binele comun asigură binele individual).
Distributismul nu este doar o doctrină economică, ci un model filosofic, economic, social şi cultural întemeiat pe tradiţia şi valorile creştine. Spre deosebire de socialism-comunism şi de capitalism, distributismul nu este exclusivist, el poate coexista cu alte sisteme şi chiar funcţiona în cadrul lor. Nuclee distributiste există şi vor exista în toate societăţile (au existat chiar şi în trecutul nostru comunist, prin cooperaţie, prin producătorii agricoli din zonele necooperativizate şi prin atelierele meşteşugăreşti). Distributismul nu agreează nici colectivismul centralizator, nici individualismul care dezbină societatea. El presupune existenţa unei reţele, a unei pânze de păianjen în care fiecare nod depinde de nodurile din jur şi care contribuie la rezistenţa ansamblului.

Comentând turneul de conferinţe al lui Phillip Blond („regele filosof“, ideolog al Partidului Conservator britanic) în Statele Unite, ziarul „Washington Post“ din 17 octombrie 2011 concluziona: „distributismul a devenit probabil cea mai atrăgătoare idee care s-a născut pe ruinele colapsului economic de la începutul secolului al 21-lea – şi asta în mare măsură datorită faptului că posedă cel mai mare potenţial de a arunca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice…“.

2. Înfiinţarea Ligii distributiste române
Din noiembrie 2011, distributismul are, în Liga distributistă română „Ion Mihalache“, o asociaţie cu caracter profesional şi social care îşi propune să disemineze, să promoveze şi să sprijine aplicarea paradigmei distributiste, apărând totodată interesele reprezentanţilor şi adepţilor distributismului din ţara noastră.
Liga distributistă a fost înscrisă în Registrul persoanelor juridice fără scop patrimonial din sectorul 1 Bucureşti la data de 1 XI 2011 sub nr. 140. Liga distributistă este o asociaţie deschisă atât către persoanele fizice, cât şi către persoanele juridice, care pot deveni membri activi ori membri simpatizanţi. Primul membru de onoare al Ligii este Compania Passe Partout – Dan Puric.
Pe Facebook funcţionează deja, de câteva luni, un grup de peste 900 de simpatizanţi ai distributismului (pentru a accesa grupul click AICI).
Blogul „A Treia Forţă. România profundă“ (pentru a accesa blogul click AICI) este din noiembrie 2011 şi blogul Ligii distributiste.
Logo-ul Ligii distributiste este leul bizantin (în reprezentarea dintr-un mozaic) pe fundalul culorii steagului bizantin.

Cu voia bunului Dumnezeu, Liga merge înainte!

vineri, 4 noiembrie 2011

MISTERELE CUVINTELOR. Piraţi, corsari, filibusteri (III)

de Alexandru Ciolan

Dacă piraţii au avut puterea de a supravieţui, adaptându-se schimbărilor tehnologice, corsarii nu mai există azi decât ca nume alternativ al piraţilor, folosit fie din neştiinţă, fie pentru a evita repetiţia (precum în exemplul: „Trupe paramilitare somaleze au capturat 12 piraţi înarmaţi de pe două vase, în contextul în care mai multe comunităţi de pe coastă au început să ţină piept corsarilor“, hotnews.ro 29 IV 09). Amintirea corsarilor nu se mai păstrează decât într-un model de pantaloni lungi până sub genunchi şi, de cele mai multe ori, mulaţi: „La Chanel […] sutienul tip bustieră din tul negru se poartă ca top la un pantalon-corsar sau o fustă lungă“, hotnews.ro 1 II 05. (Sintagma calchiază fr. pantalon corsaire.)
Nici filibusterii nu au supravieţuit epocii lor de glorie (sec. XVII), dar au ştiut, şi ei, să-şi împrumute numele unor noi realităţi. Astfel, în secolul al XIX-lea, aventurierii care, în nume şi beneficiu personal, dar cu binecuvântarea tacită a Washington-ului au pus umărul la destabilizarea Mexicului şi a zonei centro-americane pentru a alipi noi teritorii (Texasul este un exemplu) sau a le aservi federaţiei din nord, au fost numiţi filibusteri. Să urmărim un citat lămuritor dintr-o revistă de istorie: „[A]astfel de «cuceritori» [conquistadores] au existat şi în secolul al XIX-lea. Aceşti aventurieri ai epocii moderne sunt cunoscuţi mai ales prin denumirea de filibuster sau freebooter, dată de americani şi englezi. Iniţial, termenul filibuster, a fost preluat de la spanioli, care îi denumeau cu titlul de filibustero – adică pirat sau corsar – pe cei care atacau coloniile şi corăbiile spaniole, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. În secolul al XIX-lea, denumirea a căpătat un nou sens, desemnându-i pe cei care se angajau într-o acţiune militară neautorizată, care avea ca scop preluarea controlului asupra unui teritoriu, aflat desigur, în America Latină. Cei mai cunoscuţi astfel de «conquistadori» au fost Narciso Lopez şi William Walker“ (historia.ro IV 08).
Pentru articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

vineri, 28 octombrie 2011

Royal Phenix

de Alexandru Ciolan

Ziua de după ziua Regelui Mihai. Seară de sfârşit de octombrie morocănos de parcă ar fi noiembrie. Royal Fashion, în premieră la Rapsodia. Un Lipscani pustiu, cu mese rebegite, fără clienţi, ale localului continuu care a devenit centrul vechi. În faţa teatrului, o mână de oameni îşi aşteaptă perechile ori prietenii. La intrarea în tunelul întunecat şi friguros la care a fost restrâns foaierul, Dan Puric face oficiile de gazdă. Câteva echipe de televiziune pândesc sosirea Casei Regale şi a reprezentanţilor unor familii princiare europene. Televiziunea publică nu e, evident, prezentă…
Royal Fashion e un spectacol detronat şi izgonit (cei care au puterea să detroneze şi să izgonească nu o fac numai cu regii). În prima lui versiune, a avut premiera anul trecut, pe 10 mai (Ziua Regalităţii), în prezenţa mai multor familii regale. A fost jucat de câteva ori, cu sala plină, la Operetă şi… i s-a administrat, republican, injecţia letală. L-a resuscitat, financiar, Mircea Tudor, „leul“ pasionat de tehnologie, iar Teatrul de pe Lipscani i-a oferit găzduire. Altă sală, altă scenă. Alte costume (dar aceeaşi inepuizabil imaginativă Doina Levintza), alte decoruri (tot ale Corinei Grămoşteanu), altă coregrafie (de data aceasta a Leliei Marcu), alţi balerini, veniţi acum de la Operă (Bogdan Cănilă, Bianca Fota, Cristina Dijmaru, Bianca Ungureanu, Cosmina Dinu, Andreea Soare, Cristina Babalâc, Iaela Cocoară). Acelaşi a rămas numai Dan Puric, scenaristul şi regizorul spectacolului şi aceiaşi au rămas membrii trupei sale, Passe Partout DP (Ileana Olteanu, Dragoş şi Violeta Huluba, Nadejda Dimitriu şi Vadim Rusu, Lelia Marcu, Adriana Nicolae, Mihaela Ailincăi, Antoanela Vlădescu, Ion Parea, Adrian Nour, Ştefan Ruxanda, Paul Cimpoieru, Silviu Oltean, Petre Voicu, Petru Ciobanu, Silviu Man, Florin Roşu, Toni Dumitrescu).
Royal Fashion de la Rapsodia este o versiune „revăzută şi adăugită“ a spectacolului de la Operetă. Are câteva tablouri noi, a renunţat la altele (sfârşitul nu mai e, spre regretul nostru, acelaşi), iar ansamblul este mai omogen, diferenţa dintre balet şi pantomimă nu mai este la fel de netă ca la Operetă.
Royal Fashion rămâne, altfel, acelaşi spectacol despre eleganţa, rafinamentul în simplitate, seninătatea şi maiestatea lipsită de ostentaţie a aristocraţiei la superlativ, care este regalitatea. Cu foşnet de crinoline, paşi delicaţi pe poante, peruci impozante de secol al XVII-lea, coroniţe delicate pe creştetele balerinelor, albul imaculat al costumelor, cu acordurile nemuritoare ale muzicii clasice şi preclasice, cu lănci, zale şi armuri, dar şi cu florete atât de delicate încât rămân nevăzute se construieşte o lume a distincţiei şi a nobleţei lipsite de grabă. O lume căreia i-au pus capăt strigătele de „égalité, fraternité“, ambiţiile napoleoniene şi violenţa infamă a bolşevismului. O lume căreia i-au luat locul zgomotul hip-hop-ului, stridenţa MTV-ului, prostul gust căutat al vestimentaţiei urbane, universul artificial al catwalk-ului, violenţa care ne înconjoară. O lume care în loc să meargă la Teatrul de pe Lipscani se aşază la mesele cârciumilor de pe Lipscani. O împărăţie al cărei rege nu mai este Domnul. Iertate să-i fie păcatele!
Royal Fashion a murit la Operetă şi a renăscut, mai viu şi mai viguros, la Rapsodia. Royal Phenix!

vineri, 21 octombrie 2011

Bătrânul „distributism“ primeşte un suflu nou

de David Gibson

New York – Poate un teolog anglican din Marea Britanie să reînvie o teorie catolică a dreptăţii sociale şi să ofere o soluţie de rezolvare a problemelor economice ale Americii şi ale polarizării politice? Filozoful şi gânditorul politic Phillip Blond crede că da, şi face tot ce-i stă în putinţă ca să o promoveze.
Blond, consilier al primului ministru britanic David Cameron, tocmai a încheiat un turneu de două săptămâni prin SUA pentru a face cunoscută versiunea reînnoită a „distributismului“, o teorie care susţine că atât capitalismul cât şi statul au scăpat de sub control.
În acest sens, urmând argumentaţia lui Blond, atât mişcarea Occupy Wall Street cât şi Tea Party au dreptate.
„Ceea ce creăm în societatea noastră este un nou model de sclavie“ a declarat Blond vineri, 14 octombrie, într-o conferinţă la New York University. „Retorica pieţelor libere nu a produs pieţe libere; a produs pieţe închise“, şi „capitalul social“ al naţiunii este în declin, lăsând în urmă indivizi izolaţi şi familii destrămate care depind de ajutorul statului.
Folosind grafice, Blond a demonstrat statistic prăbuşirea normelor sociale şi a familiei – şi creşterea corespunzătoare a rolului instituţiilor statului în remedierea acestor rele – precum şi dominaţia corporaţiilor şi a bogaţilor în actuala economie.
Această situaţie este rezultatul unei „oscilaţii între colectivismul extrem şi individualismul extrem“ susţine Blond. Ambele sunt manifestări ale aceluiaşi impuls: concentrarea puterii, în primul rând în mâna statului şi apoi în cea a pieţei. Ambele „ortodoxii“, stângiste şi conservatoare, au avut acelaşi deznodământ: distrugerea societăţii.
Sau, cum a spus-o mai pe şleau Blond, libertarianismul, atât la stânga cât şi la dreapta „a produs o economie în care fiecare a considerat că poate să calce pe cadavrul aproapelui său pentru a se îmbogăţi“.
„Occupy Wall Street şi Tea Party exprimă în mod diferit acelaşi fenomen“ a spus Blond. Ambele se opun cu furie concentrării puterii şi ambele se află pe teren alunecos atunci când cer mântuirea fie de la dumnezeii pieţei, fie de la cei guvernamentali.
Distributismul, susţine Blond, cere ca soluţiile să fie concepute la dimensiuni umane şi mai mult în plan local (cuvinte dulci, pe placul conservatorilor clasici), lăsând pe seama guvernului central construirea infrastructurii şi garantarea lucrurilor de bază, educaţia şi sănatatea (idei care ar încălzi orice inimă rănită).
Nu-i de mirare că Blond a adoptat pseudonimul „Conservatorul roşu“ (Red Tory) sau ceea ce americanii numesc „dreapta roşie“ sau poate „Tea Party Socialism“.
Ideea provine din Anglia anilor ’20, în care scriitorii catolici, profund credincioşi, G.K. Chesterton şi Hillaire Belloc au pus bazele Ligii Distributiste Catolice pentru a promova teorii inspirate de celebra enciclică din 1891 privitoare la justiţia socială a papei Leon XIII. Această enciclică lua în discuţie noile probleme cauzate de epoca industrială.
Constatarea îngrijorătoare că atât capitalismul cât şi comunismul erau uriaşe forţe dezumanizante a câştigat ceva teren în timpul Marii Crize. Adepţii ei erau totuşi consideraţi nişte „ciudaţi“ sau chiar de-a dreptul „săriţi“ şi au fost criticaţi pentru faptul că „se duceau cu automobilul la întâlniri unde discutau abolirea maşinilor“.
Chesteron şi Belloc au fost mai convingători ca scriitori decât ca economişti. Pledoaria lor pentru susţinerea micilor magazine mai degrabă decât a supermarketurilor suna frumos, dar nu au avut mare lucru de oferit în termenii unor soluţii reale.
Dezvoltarea explozivă a economiei după cel de-al doilea război mondial, dominată de superputeri şi apoi de pieţele financiare globalizate a făcut ca distributismul să devină, în cel mai bun caz, o notă de subsol iar în cel mai rău caz echivalentul intelectual al locuitorilor Pământului plat – neo-medievalişti cu nostalgia unei economii care funcţiona ca în „Pământul de Mijloc“ din romanul lui J.R.R. Tolkien.
Cu doar câţiva ani în urmă, teoria nu ar fi stârnit mare ecou. Dar acum, distributismul a devenit probabil cea mai atrăgătoare idee care s-a născut pe ruinele colapsului economic de la începutul secolului al 21-lea – şi asta în mare măsură datorită faptului că posedă cel mai mare potenţial de a arunca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice din SUA.
Blond a fost salutat de David Brooks, editorialistul conservator de la „New York Times“ şi de către mogulul presei de stânga Arianna Huffington şi s-a întâlnit, în timpul turneului prin SUA, cu politicieni din ambele partide. A fost invitat să vorbească la Catholic University of America din Washington de către Stephen F. Schneck, profesor de ştiinţe politice şi susţinător al lui Obama, şi a fost invitat la o discuţie într-un cerc restrâns de către Philip K. Howard, apostolul politicilor publice ale „bunului comun“ şi fost consilier al lui Al Gore.
Poate găsi distributismul un public care să susţină schimbări radicale din moment ce pleacă urechea la doleanţele ambelor extreme dar nu respectă remediile lor?
Blond este aparent un conservator cu „c“ mic. Teoriile sale sunt inspirate din idealuri religioase, dar vorbeşte în mod deschis de nevoia centrală a unei reînnoiri morale pentru a restaura societatea. Aceasta îl face suspect în ochii multora din partea stângă a spectrului politic. Există însă şi o opoziţie viguroasă, venită de la dreapta, împotriva criticilor pe care Blond le adresează dogmelor pieţei libere, ca să nu mai vorbim de deschiderea sa către rolul cheie pe care guvernul trebuie să-l aibă în multe sectoare.
Blond a spus, de exemplu, că a fost uimit de infrastructura urbană şi de transport „şocant de proastă“ pe care a văzut-o în timpul călătoriei sale cu trenul de la Washington la New York.
Infrastructura culturală şi politică a Americii nu se află într-o stare mai bună, a declarat Blond. Dacă americanii nu ajung la un armistiţiu în războaiele culturale şi nu pun capăt „paraliziei politice endemice“ cauzate de sistemul de „balanţă a puterii“ şi de lipsa de norme comune, atunci este greu să se înregistreze vreun progres.
Americanii, a spus Blond, trebuie să se hotărască ce fel de naţiune vor să fie – iar aceasta impune un răspuns pe termen lung, greu de găsit pe termen scurt, în timpul acestei crize.
Este foarte greu de întrevăzut ce i-ar putea uni pe americani, a declarat Blond pentru „Religion News Service“. „Aveţi nevoie de o nouă cultură, să creaţi un nou «bun comun» care să vă ţină împreună. Problema este că nu aveţi acest lucru întrucât purtaţi războaie culturale. Şi odată ce aveţi războaie culturale aveţi o societate fragmentată… asta înseamnă o societate care nu-şi poate rezolva problemele. Un lucru îngrijorător.“

Nota traducătorului: Spre deosebire de Marea Britanie, unde distributismul a existat doar în teorie, în Estul Europei, şi mai ales în România, distributismul a fost pus în practică de partidele ţărăniste aflate la putere în perioada interbelică. În ţara noastră, distributismul, ca model economic şi social, nu este un produs de import, ci o creaţie unică a gândirii unor mari economişti (Virgil Madgearu) şi a unor mari politicieni precum Iorga şi Mihalache. Apărut în afara influenţei catolice şi reprezentând puterea ţărănimii împroprietărite după primul război mondial, distributismul est-european i-a entuziasmat pe distributiştii englezi. G.K. Chesterton, scrie Allan C. Carlson în „The Third Ways“, nu-şi putea ascunde bucuria. Distributismul, proiectul său economic gândit ca o „a treia cale“, între capitalismul liberal şi comunism, implicând o redistribuire democratică a proprietăţii, înregistra un succes concret în locuri unde nu te-ai fi aşteptat… În întreaga Europă de Est şi în Balcani, observa Chesterton, „într-un fel de tăcere reverenţioasă, ţărănimea a dus o luptă înverşunată contra bolşevismului şi a fratelui sau geamăn, care este Marea Corporaţie, iar ţărănimea a câştigat… Este un eveniment crucial, un punct de cotitură în istorie, precum convertirea lui Constantin şi Revoluţia Franceză.“ Încă din 2008, în „A Treia Forţă. România profundă“, noi (Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon) am propus distributisimul ca model de dezvoltare a României care să înlocuiască actuala struţocamilă neocomunistă-neoliberală.

(Articol apărut în „The Washington Post“, 17 octombrie 2011. Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

Ocupaţi Wall Street-ul

de Ryan Grant

În ultimii 30 de ani, 1% dintre noi au creat un sistem economic global – neoliberalismul – care atacă drepturile noastre şi distruge mediul înconjurător. Neoliberalismul s-a răspândit în întreaga lume – din acest motiv nu mai aveţi o slujbă, din acest motiv nu vă mai puteţi permite o asigurare medicală, educaţie, hrană, nu mai puteţi plăti creditul ipotecar. Neoliberalismul v-a furat viitorul. Neoliberalismul este peste tot, distrugând standardele de muncă, salariile, contractele sociale şi protecţia mediului. Este o caracatiţă care s-a prins de trupul umanităţii şi-i suge sângele pentru a-l transforma în bani. Este un sistem care devastează Sudul planetei şi creează o criză financiară globală – criză în Spania, în Grecia, în Statele Unite. Este un sistem bazat pe lăcomie care prosperă datorită şocurilor destabilizatoare. El permite minorităţii de 1% să se îmbogăţească prin sărăcirea omenirii. Destul! Trebuie să instaurăm o epocă de dreptate socială şi economică. Trebuie să ne schimbăm, să ne maturizăm.
Occupy Wall Street (OWS) a lansat răzvrătirea „Ocupării“. Impresionanta formulare redă mai mult sau mai puţin o critică distributistă a actualului sistem economic – dar ce este, mai exact, Occupy Wall Street? Este o mişcare pornită de jos, spontană – de aici atât punctele forte cât şi slăbiciunile ei. Originea ei, ca mişcare pornită de jos şi spontană, se reflectă clar în componenţa mulţimilor pe care le atrage: democraţi şi republicani, muncitori, veterani de război şi pensionari; toţi, în afară de cei 1% pe care Rush Limbaugh, vedeta talk-showurilor conservatoare, îi apără, Rush fiind dintotdeauna o portavoce a sistemului menită să „distreze“. Nu-i nici o surpriză, totuşi, că bogaţii – care habar nu au ce înseamnă munca – nu au găsit nimic bun de spus despre OWS. „Dacă nu eşti bogat, vina este a ta“, a fost răspunsul lui Herman Cain, fostul mahăr de la Rezervele federale şi candidat la preşedinţie în 2012. Acest răspuns este un exemplu clar de neînţelegere a spiritului şi motivaţiilor de la baza OWS. Protestatarii nu sunt furioşi că nu s-au îmbogăţit, ci pentru că le-a ajuns cuţitul la os. S-au revoltat fiindcă nu vor să-şi dea banii câştigaţi cu trudă unor indivizi ca primarul New York-ului, Michael Bloomeberg, unui tip ca Ben Bernake sau firmelor financiare de pe Wall Street. Protestatarii au dat dovadă de o uimitoare ingeniozitate. În mod spontan, dar cu multă eficienţă, au creat un internet café, cu acces Wi-Fi gratuit; au strâns gunoiul şi au curăţat parcul new-yorkez, unde şi-au stabilit cartierul general, folosind produse de curăţat ecologice, conform normelor oraşului. Pentru unul ca mine care a fost martor al tulburărilor scăpate de sub control din SUA şi Europa, sau care a urmărit pe Internet revoltele greceşti şi cele de la Londra, acest aspect este chiar impresionant. Asistăm la revendicările unor truditori de rând; ei nu cer bogăţii, ci vor să aibă posibilitatea de a se întreţine. Cererile protestatarilor OWS au fost formulate la mitinguri din toată ţara. Pe 15 octombrie, în fiecare oraş important au avut loc proteste ale mişcării de „ocupaţie“ care au deşteptat masele. OWS a ajuns în ţări îndepărtate precum Thailanda. Pe scurt, este o mişcare puternică. Pe de altă parte, deşi OWS are organizatori, este o mişcare radical heteroclită, fără obiective concrete. Aceasta creează o problemă. Fără o viziune coerentă, însuşită în mod sistematic, protestele nu pot să aibă un efect coerent şi eficient. Ca şi Tea Party, va fi pur şi simplu cooptată de sistem, de corporaţii şi de bănci. De exemplu, Ben and Jerry’s (producător de îngheţată – nota trad.), care este, de fapt, deţinută de o companie olandeză, a „aprobat“ OWS. De ce au început corporaţiile să-şi dea încuviinţarea? Ca să scoată şi ele un ban. Iar acesta-i doar începutul. Mass media îi ignoră intenţionat pe cei care protestează împotriva băncilor, în schimb prezintă protestatari în genul lui Michael Moore şi mesaje care sunt mai mult pe linia agendei curente a preşedintelui Obama. Fără planuri de administrare a protestelor şi fără o listă de cereri, agenda revendicărilor va fi stabilită în final de big business şi big government. Este un şiretlic clasic, Cezarul se îmbrăca în haine de om de rând în timpul Saturnaliilor iar Lafayette înfăşura pălăria regelui în tricolorul revoluţiei franceze pentru a potoli mulţimea. Este o şmecherie veche, care a prins în SUA de fiecare dată când a apărut vreo mişcare populară – şi se poate să funcţioneze şi acum.
Ce-ar trebui să facă OWS? Ar trebui să adopte o platformă distributistă în care să ceară responsabilizarea administraţiei locale, economie locală, infrastructură locală, bănci locale şi dreptate socială. Planul distributist este singurul care se situează dincolo de direcţiile stângiste şi conservatoare; este singurul plan care apără suveranitatea noastră naţională, încurajează pe micul întreprinzător şi autosuficienţa. Unii oameni vor fi bogaţi într-o economie distributistă, dar distributismul nu are ca obiectiv acumularea de averi. Obiectivul său este proprietatea privată, productivă. Dacă OWS ar cere în platforma sa un mai mare acces la proprietatea productivă, un mai mare acces la un trai omenesc, un mai mare acces la un venit decent şi investiţii în America, mai degrabă decât fundamentalismul pieţei şi cazinoul Wall Street-ului, al marilor bănci şi al trader-ilor care „visează la recesiuni“ ca să poată face bani, atunci va exista un mesaj coerent. Un mesaj care nu este nici de dreapta, nici de stânga, nici de „centru“, acest concept anormal de „centru“, ci este mesajul unei căi drepte.
(Articol apărut în „The Distributist Review“. Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

MISTERELE CUVINTELOR. Piraţi, corsari, filibusteri (II)

de Alexandru Ciolan

În imaginarul construit mai ales de romanele şi filmele copilăriei, gen Comoara din insulă, piratul, mai ales căpitanul de corabie, este portretizat prin câteva elemente inconfundabile: un ochi lipsă, un picior de lemn, sabie într-o mână şi un cârlig care prelungeşte ciotul celeilalte, pălărie bicorn şi un papagal care-i cârâie în urechea cu cercel.
Piratul zilelor noastre nu se mai îmbată cu rom (romul nu se mai bea azi decât în coctailuri), nu se mai înfruptă cu broască ţestoasă (specie pe cale de dispariţie), nu se mai refugiază pe plaje pustii (în zilele noastre invadate de turişti), nu mai este, pe scurt, un personaj pitoresc. Iar marea nu mai este aliatul lui – decăzutul pirat contemporan nici măcar nu mai ştie să înoate („Şase piraţi somalezi au murit înecaţi vineri, când plecau de pe superpetrolierul saudit Sirius Star...“, ziare.com 10 I 09).
Adaptat complexităţii vremurilor, piratul actual nu mai este doar al mării, s-a mutat şi pe uscat, devenind pirat al contrafacerilor şi pirat al calculatoarelor. Iar pirat nu mai este doar un nume, a devenit, postpus unui substantiv şi despărţit de acesta prin cratimă, un adjectiv care semnifică ilegalitatea şi falsul:
– autobuz-pirat („Sute de autobuze-pirat scot ilegal zeci de mii de români din ţară“, Ad. 5 X 04 p. 1);
– avion-pirat („Sute de avioane-pirat lăsau încărcătura în Statele Unite.“, I.B. 22 IX 75 p. 8);
– casetă-pirat („Casete «pirat». Italia deţine primul loc în ierarhia producătorilor de casete «pirat», pe care sunt înregistrate şlagăre en vogue.“, I.B. 7 IX 82 p. 4);
– CD-uri pirat („Invazie de CD-uri pirat“, R.l. 2785 / 99 p. 10);
Pentru articolul integral din „Zoiarul de duminică“ click AICI.

vineri, 14 octombrie 2011

MISTERELE CUVINTELOR. Piraţi, corsari, filibusteri (1)

de Alexandru Ciolan

Într-un enunţ precum „Corsarii moderni reprezintă un factor de risc pentru economia mondială, mai ales de când s-au specializat în jefuirea petrolierelor“ (adevarul.ro 7 IX 08), corsar este folosit ca sinonim perfect al lui pirat. Având în comun înţelesul de “jefuitor pe mare”, cele două substantive desemnează practicanţii aceleiaşi îndeletniciri, priviţi însă din unghiuri diferite: dacă piratul era un nelegiuit, corsarul avea o aură de eroism şi de onorabilitate, prădând, ce-i drept, pentru buzunarul propriu, dar în numele statului care îi eliberase licenţa de cursă. „Corsarii“ zilelor noastre (vezi citatul) sunt însă doar hoţi la drumul mării…
Dacă piratul (din fr. pirate, provenit din lat. pirata, provenit din gr. peirates, derivat din peiran “a încerca” şi, prin specializare, “a-şi încerca norocul pe mare”) este, istoric vorbind, doar cu puţin mai tânăr decât marinarul, instituţia corsarului (rom. corsar trebuie explicat prin it. corsaro şi fr. corsaire, franceza împrumutând ea însăşi cuvântul din italiană, care are la bază lat. cursus “cursă (maritimă)”) este o invenţie ceva mai târzie, de prin secolul al XVI-lea, grăbită de descoperirea Americii şi de divizarea lumii occidentale în state mulţumite şi state nemulţumite de felul în care fusese împărţită Lumea Nouă. Suveranii epocii au găsit o modalitate practică şi gratuită pentru a slăbi puterea duşmanului: îi acordau unui căpitan de vas civil autorizaţia de a naviga, pe propria cheltuială, şi de a prăda navele comerciale inamice, o parte din captură ajungând în vistieria statului. Corsarul era un pirat cu voie de la rege.
Pentru articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

joi, 6 octombrie 2011

Mesajul distributiştilor către protestatarii mişcării Occupy Wall Street


CAPITALISMUL WALL STREET-ULUI ESTE PENTRU BOGAŢI
SOCIALISMUL ESTE PENTRU BIROCRAŢI
AVEM NEVOIE DE O ECONOMIE DISTRIBUTISTĂ
Nu a venit oare timpul unei schimbări?
Capitaliştilor şi socialiştilor le place să discute despre joburi. Trăim într-o societate ciudată, în care ne petrecem viaţa muncind pentru alţii în loc să muncim pentru noi înşine. Credem că trebuie să alegem între Big Business şi Big Government, că trebuie să depindem de cărţile de credit şi de magia financiară, că nu ar trebui să ne revoltăm atunci când suntem deposedaţi de proprietatea noastră privată. Aceleaşi răspunsuri răsuflate oferite la fiecare campanie electorală, de către Stânga şi de către Dreapta, ne trimit înapoi la aceleaşi probleme. Socialismul şi capitalismul sunt sisteme impersonale în care câţiva câştigă pe seama mediului înconjurător, a săracilor şi a comunităţii familiilor.
Distributismul înseamnă mutarea economiei de pe Wall Street (simbol al economiei speculative, al centrelor financiare, al elitelor – n. tr.) înapoi pe Main Street (simbol al economiei reale, al clasei de mijloc, al americanului de rând şi al valorilor sale – n. tr.). Avem nevoie de o economie la dimensiuni umane, bazată pe firme de familie şi cooperative, pe comunitate, pe grija faţă de ecosistem şi faţă de calitatea hranei noastre. Distributismul este un sistem sustenabil pe care l-au validat miile de mici firme de familie şi firmele cu lucrători-proprietari, băncile de microcreditare şi uniunile de credit. Pe scară largă, Cooperativele Mondragón din Spania şi economia distributistă din Emiliei-Romagna, din Bologna, unde 45% din PIB provine din cooperative demonstrează că economiile şi firmele distributiste au un avantaj structural pe care sistemul capitalist şi cel socialist nu pot să-l egaleze.
Unii dintre dumneavoastră sunteţi distributişti fără să ştiţi. Promovaţi economia locală făcându-vă cumpărăturile în vecinătatea casei, mâncaţi produse biologice şi beţi poate bere preparată în propria gospodărie. Dacă sunteţi de părere că libertatea înseamnă întărirea familiilor şi a comunităţilor, dacă sunteţi de acord că libertatea mai înseamnă să-i lăsăm pe ADEVĂRAŢII ţărani să ne producă hrana, să readucem micul magazin în cartierele unde locuim şi să sprijinim creşterea cât mai mare a numărului de proprietari – în loc de câţiva „aleşi“ – atunci sunteţi distributişti.
Să le dăm din nou posibilitatea americanilor să muncească pentru ei înşişi!

Obiectivele noastre:
– Reintegrarea dreptăţii în economia de piaţă prin aplicarea principiilor istorice ale creştinismului, armonizând relaţia dintre morală şi economie.
– Micşorarea prăpastiei dintre proprietate şi muncă pentru a construi stabilitatea socială şi economică prin intermediul cooperativelor şi firmelor de familie.
– Răspândirea proprietăţii productive ca element esenţial pentru dobândirea independenţei faţă de corporaţii, birocraţii şi sistemul bancar cămătăresc.
– Subsidiaritate: mai puţină centralizare şi organizaţii mai mici şi mai diverse la cârma instituţiilor locale, întreprinderilor private şi a administraţiei de stat.
– Solidaritate cu lucrătorii, cu cei lăsaţi de izbelişte, cu nevoiaşi şi familiile.

Sprijinim:
– firma de familie
– breslele (asociaţiile profesionale)
– cooperativele
– regimul de impozitare diferenţiat
– creditele fără dobândă
– producţia locală pentru consumul local
– food banks (băncile de alimente donate pentru nevoiaşi)
– microcreditarea
– agricultura sprijinită de comunitate (metodă de cooperare între producător şi consumator prin care se asigură produse de calitate, pe bază de abonament sau de contracte de tipul „risc şi recompensă“. În România se încearcă ceva asemănător prin metoda „Coşul ţărănesc“ – n. tr.)
– tehnologia la scară mica
– agricultura ecologică
– gospodăriile autosuficiente, urbane şi rurale
– Houses of Hospitality (forme de ajutor pentru cei lipsiţi de mijloace – n. tr.)
– drepturile celor nenăscuţi
– justiţia economică
– acţiunile caritabile
– moneda locală.
(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

luni, 3 octombrie 2011

Discursul din Parlamentul european al unui politician englez necastrat

Nigel Farage: „O nouă revoluţie democratică cuprinde Europa de nord“
(Parlamentul European, 28 septembrie 2011, cu ocazia dezbateriilor asupra Stării Uniunii prezentate de preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso)

Domnule Barroso:
Ne-aţi spus în această dimineaţă că Uniunea europeană trebuie să ne inspire. Deşi aţi admis că mai sunt una sau două probleme de rezolvat, aţi afirmat clar şi răspicat că totul este în regulă, că se vor crea locuri de muncă şi va urma o perioadă de creştere – de fapt, ne-aţi oferit imaginea unei noi perioade de iminentă reînnoire europeană. Ca fost comunist, dumneavoastră vă amintiţi probabil cum bătrânii lideri sovietici se urcau la tribună pentru a rosti cuvântări în care spuneau lumii întregi cât de mari sunt recoltele şi cât de mult a crescut producţia de tractoare.
Desigur, ei credeau că istoria este de partea lor; de fapt, preşedintele Hruşciov i-a spus Vestului: „Noi o să vă îngropăm“, aşa de tare credea el în Uniunea lui.
Ei bine, acum, ne uităm înapoi la toate acestea şi ne pufneşte râsul. Şi cred că cei de mâine se vor uita în urmă la dumneavoastră şi se vor întreba: „cum a ajuns acest om să aibă atâta putere?“.
Şi cum au hotărât politicienii europeni din această cameră că metoda comunitară (federală) trebuie să înlocuiască democraţia naţională?
Cred că peste ani lumea va privi cu mirare faptul că noi am renunţat la democraţie.
Dar ceea ce aţi vrut, de fapt, să spuneţi este că, da, avem o Uniune Europeană iar acum trebuie să avem şi mai multă uniune. În calitatea dumneavoastră de arhitect – şi sunteţi unul dintre arhitecţii cheie ai actualului eşec – ne spuneţi că trebuie să continuăm şi mai vârtos să facem acelaşi lucru care s-a dovedit complet greşit.
Eu spun că asta-i curată nebunie. Nu pot să cred că este un răspuns raţional la oricare dintre situaţiile în care vă aflaţi. Departe de a fi o declaraţie despre „Starea Uniunii“, aş crede mai degrabă că uniunea a ajuns într-un impas.
Uitaţi-vă ce harababură. Vă avem pe dumneavoastră drept preşedinte al Comisiei. Avem un Preşedinte a Parlamentului European. Îl avem pe vechiul meu prieten Herman Van Rompuy preşedinte permanent al Consiliului European. Îi avem pe polonezi – sunt acum preşedinţii temporari ai Consiliului European.
Avem preşedinţi prin toată sala asta, Dumnezeule mare, chiar şi eu sunt preşedinte. Nu sunt sigur cum să-i numesc cu un singur termen pe aceşti preşedinţi, nu ştiu, zău, poate li s-ar potrivi cuvântul „incompetenţă“. Un lucru este cert, când nu există simţul de răspundere caracteristic democraţiei, este clar că nimeni nu mai poate exercita controlul.
Şi ne îndreptăm către o Uniune a intoleranţei. Oricine ia cuvântul aici şi îndrăzneşte să ofere o viziune politică diferită de opiniile standard este etichetat drept nebun, violent, fascist – ani la rând am auzit astfel de etichetări de la oamenii aceştia.
Iar intoleranţa este atât de adâncă încât, atunci când au loc referendumuri în Franţa, Olanda şi Irlanda care vă resping ideile, dumneavoastră ca o clasă politică, susţineţi că asta ar fi o problemă care trebuie rezolvată.
Iată de ce sunt foarte îngrijorat în privinţa fundamentului Uniunii. Există un nou (euro)naţionalism care cuprinde întreaga Europă. Dumneavoastră vreţi să aboliţi statul naţional – în cazul dumneavoastră, domnule Schulz, din cauză că vă este ruşine de propriul trecut – şi vreţi acum ca steagul ăsta şi un nou imn să înlocuiască statele naţiune şi nu vă pasă cum o să ajungeţi să va atingeţi acest obiectiv. Chiar dacă zdrobiţi democraţiile naţionale. Dacă nu vă convin referendumurile naţionale, nu le luaţi în consideraţie, declaraţi că sunt „populism“. De fapt, sunt democraţie.
O nouă revoluţie democratică a cuprins acum Europa de nord, declanşată în aprilie în urma rezultatelor impresionante la alegerile generale din Finlanda. Nu este o revoluţie anti-europeană. Este o revoluţie care vrea comerţ, vrea o Europă a cooperării; vrea o Europă în care să existe schimburi între studenţi, în care să putem munci fiecare în capitala celuilalt – o revoluţie care vrea asemenea lucruri dar nu vrea această Uniune Europeană.
Sincer vorbind, sunteţi cu toţii oameni ai trecutului.
(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

vineri, 9 septembrie 2011

Petarde anti-antisemite (2)

de Alexandru Ciolan

Dezamorsarea
Pentru că o mie de explicaţii de sens nu fac cât două exemple bine alese, să recurgem şi noi, spre o mai rapidă lămurire, la câteva citate, scoase, pentru folclor şi limba veche, din DA şi din DLR.
Jidan
Format în româneşte, din jid (termen regional, folosit în nordul Transilvaniei şi în Moldova, împrumutat din ucr. şi pol. žyd) + sufixul -an, jidan a fost de la început un termen popular, opus lui jidov şi evreu, termeni culţi. Îl găsim în folclor, ca termen etnic lipsit de conotaţii („Măi jidane, măi jupâne, / Nu-i schimba calul cu mine?“ ori „Când te întâlneşti cu jidan, îţi merge bine“) dar şi conotat negativ, mai degrabă din motive social-economice decât etnice („Decât slugă la jidan, mai bine la oi cioban“ ori „când vor ieşi jidanii la secere“, adică niciodată).
Elocvent este faptul că Ion Creangă, scriitorul „popular“ prin excelenţă, foloseşte jidan (nu evreu, nu jidov, nu ovrei) în Amintiri, cu sens mai mult religios decât etnic, într-un pasaj de un umor nebun, în care preotul Oşlobanu îşi aminteşte mânios că i-a fost schimbat hramul bisericii, îndepărtându-i credincioşii („Ne-aţi luat cu şmichirie pe marele mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, şi ne-aţi dat în locul acestui sfânt vestit pe Lazăr, un jidan tremţuros, care tot moare şi iar învie, şi învie şi iar moare, de nu mai ştie nime de numele lui. Acesta-i hram?“) şi, cu sens religios-etnic, în poezia Oltenii în Iaşi, care-i îndeamnă pe locuitorii capitalei moldave: „Voi cu inima creştini, / Cumpăraţi dela Olteni! // Voi cu inima creştină, / Nici un ac dela Jidani!“.
Caragiale, în aceeaşi epocă, foloseşte şi el jidan, în sens religios, fără conotaţie, în O făclie de Paşte („Leiba Zibal – zise hangiul cu tonul înalt şi cu un gest larg – merge la Ieşi să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan... Leiba Zibal este goi... pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!“) şi în sens etnic, nu lipsit de o umbră de admiraţie pizmaşă, în Două loturi („D. Lefter susţine că Ţâca i-a furat biletele – chivuţele şi jidanii nu sunt proşti: când cumpără haine vechi, le purică pân toate-ndoiturile.“). În O scrisoare pierdută, Caţavencu, patriotul sforăitor, e lăsat să peroreze pe când pozează în antisemit, iar dezvăluirea „logicii interne“ a discursului constituie cea mai nemiloasă subminare a antisemitismului politicianist („În Iaşi, de exemplu, – permiteţi-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată! – în Iaşi n-avem nici un negustor român, nici unul!... […] Şi cu toate aceste toţi faliţii sunt jidani! Explicaţi-vă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot exprima astfel!“).
Mai aproape de zilele noastre, doi evrei pe care ne cerem scuze că îi punem alături, dar o facem numai din raţiuni „didactice“, au folosit cuvântul jidan fără umbră de intenţie antisemită.
Primul, cronologic şi ca valoare, este Nicolae Steinhardt. În Jurnalul fericirii, trei sunt ipostazele jidanului.
La primul nivel, şi cel mai de jos, de utilizare ceţoasă, îl găsim pe „caraliul ţigan“ (spre cinstea lui, Steinhardt nu se teme de vorbe), pentru care jidanul e unul dintre exponenţii răului, unul dintre duşmanii de clasă, unul dintre chiaburii şi exploatatorii aruncaţi în închisoare spre a-şi băga minţile-n cap. Gardianul „îşi omoară timpul punându-ne întrebări cu tâlc: câţi ani ai? la cât eşti condamnat? pentru ce? ce-ai fost? […] Pe mine mă întreabă dacă-s Român. Sunt, îi răspund. Ce, mă, nu eşti jidan? Sângele meu e evreiesc, îi dau eu replica, dar de gândit şi de simţit gândesc şi simt româneşte. Îşi dă seama că n-a nimerit-o şi tace“.
La al doilea nivel, cel tandru-ironic, îl găsim pe preotul paroh al bisericii Silvestru, evocat de Steinhardt cu înţelegere şi simpatie, căruia „îi plăcea să declare: decât să văd ministru al cultelor pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine să-l văd pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, şi rostea numele meu“.
La al treilea nivel, cel mai înalt, unde se operează cu precizie de bisturiu, îl aflăm pe tatăl autorului, care îşi îndeamnă fiul chemat la Securitate spre a fi anchetat: „Şi vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni“. Este un îndemn la demnitate umană în faţa căruia distincţia semit-antisemit devine inoperantă.
Al doilea exemplu recent de evreu care jidăneşte pe cineva ni-l oferă Nati Meir, personaj cu iz penal, abonat al închisorilor din Israel şi din România. Aflat în continuă campanie mediatică, acesta îşi anunţa, în urmă cu câţiva ani, intenţia de a cumpăra clubul Rapid, recunoscându-şi totodată neputinţa în faţa proprietarului clubului, George Copos: „Oricum, vă spune un evreu, George Copos este mai jidan decât jidanii!“ (Gândul 20 VII 2006). Nici antisemitismul nu mai e ce-a fost: un evreu îl face jidan pe un român!
Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

marți, 6 septembrie 2011

Cocioaba cu patru copii geniali

de Maria Apostol

Unul vrea să devină profesor, unul specialist IT, altul vrea să fie Maradona, iar celălalt trage să ajungă inginer. Patru fraţi geniali, care trăiesc de opt ani ca la-nchisoare într-o baracă, au un singur „dor": să aibă o casă mai mare, în care să poată învăţa în tihnă.
Ca să ajungi în curtea familiei Manea trebuie să depăşeşti munţii de gunoaie şi haitele de maidanezi care le împrejmuiesc baraca ascunsă în cartierul bucureştean Giuleşti. Nimeni nu se apropie de „casa" lor decât ca să le aducă mâncare, din milă.

Drama lor a început într-o zi de Paşte, a treia, în 2003, când au fost evacuaţi din casă. Tatăl i-a abandonat, lăsându-i să se descurce singuri în viaţă. Cristi (22 de ani), băiatul cel mare, a preluat rolul de cap al familiei, deşi are un handicap de gradul III.

Povestea lor AICI.

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Una este aurul din pământ şi alta cel de la Banca Naţională

de Prof. Dr. Mihaela Fîrşirotu
Montreal, Canada

În ultima vreme, în România circulă ideea bizară că Roşia Montană ar trebui să fie exploatată cât mai repede deoarece, printr-un act divin, rezervele de aur ale Băncii Naţionale ar creşte şi astfel România s-ar bucura de „o mai mare securitate“.
Orice reprezentant al statului care vehiculează o asemenea opinie este fie complet neinformat, fie încearcă să manipuleze populaţia României.
Decizia unei bănci centrale (Banca Naţională, în România) de a păstra mai mult sau mai puţin aur în rezervele ei este determinată de modul în care factorii de decizie ai respectivei bănci centrale înţeleg să investească rezervele în valută deţinute de bancă. Aceste rezerve reflectă activitatea economică internaţională a unei ţări (cont curent, fluxuri de investiţii etc.).
Volatilitatea acestor rezerve, necesitatea de a avea lichiditate, evaluarea aurului ca activ în comparaţie cu alte active va ghida deciziile băncii centrale. Deşi Canada este un mare producător de aur (al 8-lea din lume ca mărime, cu o producţie de o sută (100) de tone pe an, Banca Canadei deţine doar 3 tone de aur, sau 0,2% din rezervele ei de monedă străină. În Elveţia, ţară care nu produce aur deloc, banca centrală păstrează 16,4% din rezervele ei de valută în aur. Banca Naţională a României deţinea cca 104 tone de aur în 2009, ceea ce reprezintă 9,1% din rezervele ei de valută. Băncile centrale pot să schimbe oricând acest procent deţinut în aur prin activităţi de vânzare şi cumpărare a aurului pe pieţele internaţionale.
Minele de aur ale unei ţări, atunci când sunt exploatate de interese private, chiar dacă statul este un acţionar minoritar, aşa cum este cazul la Roşia Montană, vor vinde, evident, aurul la preţul de pe piaţa internaţională. Dar care ar fi situaţia dacă minele de aur ale unei ţări ar fi exploatate de către stat? Banca Naţională n-ar putea oare acumula aur la preţul de cost? Acest mod de a gândi ţine de timpurile tristei epoci comuniste.
O întreprindere de stat care exploatează mine de aur este ţinută responsabilă pentru activitatea şi performanţa ei de către guvernul ţării respective, dar acest guvern în calitatea sa de acţionar nu poate cere întreprinderii să furnizeze aur ieftin băncii centrale. Ca orice întreprindere, mina îşi va vinde produsul la preţul pieţei, iar profiturile pe care le va realiza pe piaţa internaţională prin vânzarea aurului vor intra la bugetul statului. Orice guvern care ar utiliza fondurile publice pentru a furniza băncii centrale aur la preţ de cost ar comite o aberaţie economică şi un act ilegal. Folosesc exemplul ipotetic al unei întreprinderi de stat în care controlul este deţinut 100% de stat, pentru a demonstra cât de neverosimilă este ideea vehiculată în prezent în România, în cercurile superioare ale conducerii statului, conform căreia exploatarea de la Roşia Montană, în care statul român nu deţine decât cca 20% din capital, ar duce la mărirea rezervelor de aur ale Băncii Naţionale. Şi asta spre binele României! Neinformare? Manipularea opiniei publice? Oricare ar fi răspunsul, sigur este că una este aurul din pământ şi alta este cel de la Banca Naţională! Guvernul trebuie să se străduiască să găsească alte argumente, mai puternice, în favoarea începerii proiectului de la Roşia Montană.
Iată o idee: Cine poate să reziste oare tentaţiei unor beneficii directe şi indirecte de 200 $ pe cap de locuitor, şi asta nu pe an, ci pentru întreaga perioada de exploatare de 17 ani (viaţa proiectului de la Roşia Montană), ceea ce revine la 12 $ pe an pentru fiecare român?! Nimeni nu ar putea refuza 12 $ în schimbul distrugerii mediului înconjurător, al unor posibile efecte nocive de lungă durată asupra sănătăţii cetăţenilor din zona afectată, al distrugerii tradiţiilor strămoşeşti şi a unui patrimoniu naţional de valoare universală.
Încercaţi, domnilor, s-ar putea să aveţi mai mult succes cu această nouă argumentaţie!
© Mihaela Fîrşirotu

vineri, 2 septembrie 2011

Petarde anti-antisemite (I)

de Alexandru Ciolan

Petarda

Spre deliciul presei, care în toropeala de mijloc de Gustar nu prea avea subiecte de senzaţie, a apărut o sesizare adresată, prin e-mail, Academiei Române de un oengeu autohton care, în antetul celor două pagini ale documentului, îşi pune pe primul rând titulatura engleză (The Centre for Monitoring and Combating Anti-Semitism in Romania, abreviat MCA) şi abia pe rândul al doilea pe cea românească (Centrul pentru Monitorizarea si (sic! ) Combaterea AntiSemitismului (sic!); din titulatura românească numele ţării noastre lipseşte…). În sfârşit, cel de-al treilea rând al antetului cuprinde ceea ce, iarăşi în engleză, ar trebui să constituie lozinca mobilizatoare a forţelor MCA (All that is necessary for the triumph of evil is that good men do nothing, cuvinte care, nefiind puse între ghilimele, sugerează că ar aparţine Centrului, când, de fapt, sunt ale conservatorului englez Edmund Burke, nemenţionat de piraţii intelectuali de la MCA; echivalarea românească a citatului din Burke, izgonită în subsolul paginii, se face prin siluitul "Tot ce este necesar pentru ca raul (sic!) sa (sic!) triumfe sunt oameni buni care nu fac nimic"). Tot în subsol, sub datele de contact (oferite în engleză), este scris ceva cu semne, bănuim, ebraice, care nu pricepem ce caută într-o hârtie înaintată unei instituţii româneşti (Art. 13 din Constituţie stipulează că "În România, limba oficială este limba română").

Ce pretinde, în esenţă, anti-antisemitul Centru? Constatând că în DEX 2009, după cuvântul-titlu jidan, sunt indicate registrul stilistic "familiar" şi sinonimul "evreu", Centrul se inflamează şi, după aproape o pagină de etichete ideologice precum antisemitism, rasism, naţional-extremism, conspiraţionism, însoţite de adjective care ne amintesc de limbajul politrucilor cincizecişti, precum abject, conspiraţionist, distructiv, negativ, îmbuibat (cu sânge şi durere), fascist, nazist, xenofob, solicită ca Academia Română să corecteze "imediat, fără întârziere şi în mod permanent, definitia (sic!) rusinoasă (sic!) şi josnică a cuvântului «JIDAN», care, aşa cum este ea scrisa (sic!) in (sic!) DEX ediţia 2009, contravine atât bunului simt (sic!) cât şi legislaţiei în vigoare". Înţelegem noi greşit sau ne aflăm în faţa unui ultimatum şi a unei ameninţări cu justiţia? Apoi, cum se împacă un asemenea ton imperativ cu porumbelul cu o ramură de măslin în cioc, pe fundalul stelei lui David, care se vrea a fi logo-ul Centrului? Pacea se construieşte, cumva, cu ultimatumuri şi ameninţări?

Primul lucru care sare în ochi în solicitarea Centrului este aspectul ei îngălat. Este inacceptabil să te adresezi forumului ştiinţific suprem al României:

- folosind o românească pe alocuri agramată - scriind, de pildă, "crează" când corect este "creează", "sub ochii nostrii" când corect este "sub ochii noştri", "Internetul… este infectată" când acordul corect este "Internetul… este infectat";

- socotind facultativă folosirea diacriticelor româneşti - numele Capitalei României, de pildă, este "Bucureşti", nu "Bucuresti";

Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Ciborgii şi cibersexul (2)

de Alexandru Ciolan

În dicţionarele curente, adjectivul cibernetic este definit ca "aparţinând ciberneticii sau privitor la cibernetică", văzută ca studiu al legăturilor formale din cadrul sistemelor complexe. În limba cea de toate zilele, însă, cibernetic este folosit mai ales cu referire la spaţiul virtual creat de computere şi de universul născut prin interconectarea computerelor în reţele şi în reţeaua mondială a reţelelor care este internetul. Auzim, astfel, vorbindu-se sau vedem scriindu-se despre:


criminalitate cibernetică ("Criminalitatea cibernetică va fi inclusă în noul concept al Alianţei la sumitul din noiembrie", adevarul.ro 4 IX 10);
infractori cibernetici ("infractorii cibernetici nu vor putea crea cod compatibil cu toate platformele de operare disponibile", ziare.com 28 II 11);

piraţi cibernetici ("Bandele de piraţi cibernetici construiesc deja reţele de mii de calculatoare «zombi» - adică PC-uri pe care le pot controla de la distanţă", Jurn.naţ. 18 VIII 05);

revoluţia cibernetică ("Acele miraculoase «pastile de siliciu» pe care sunt imprimate circuitele integrate şi care au făcut posibil ca atât de greoaiele computere de acum două-trei decenii (cât o întreagă încăpere) să ajungă să încapă astăzi într-o simplă servietă, ceea ce a dus la «revoluţia cibernetică» ai cărei martori suntem", Sc. 21 XI 82 p. 6);

securitate cibernetică ("Preşedintele Barack Obama a declarat infrastructura numerică a ţării «un activ strategic naţional» şi l-a însărcinat pe Howard Schmidt, fost angajat la Microsoft, să coordoneze operaţiunile privind securitatea cibernetică", adevarul.ro 4 IX 10).

Cibernetic a ajuns sinonim cu virtual - dar nu virtualul din dicţionare, definit ca "potenţial, existent numai ca posibilitate", ci virtualul ca lume existentă atâta vreme cât ţinem computerul deschis.

Pentru articolul integral din śZiarul de duminică“ click AICI.

vineri, 26 august 2011

Orto-doxia salvează România

de Ovidiu Hurduzeu

În vremea comunismului, valorile ortodoxe au fost eliminate din şcoală, din viaţa societăţii şi caracterul demn al românului a slăbit până la pierdere totală. Odată cu credinţa a fost slăbită şi familia. Noi nu mai avem astăzi mamele de altădată, după cum nu mai avem nici duhovnicii de altădată. Elementul esenţial al organismului societăţii îl constituiau mamele creştine şi duhovnicii îmbunătăţiţi. În acestea au lovit duşmanii întâi, prin modernism, comunism, propagandă atee, schimbări de educaţie şi altele. Familiile s-au modernizat, mamele nu mai nasc mulţi copii, unul, doi sau deloc. Dacă ele nu mai fac copii, neamul piere! Îi omorâm încă din pântece şi ne transformăm în satrapi, ucigaşi de prunci, continuu şi, astfel, devenim ucigaşi de naţie. La această decădere a noastră se adaugă criza care îi stârneşte pe cei rămaşi în viaţă să fugă în lume. E o dezertare gravă de pe fruntariile neamului. („Rezistenţa noastră stă în dreapta credinţă“, interviu cu arhimandritul Justin Parvu)

Profesorul Vasile Gheţău, director al Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române estimează că în anul 2050 România va avea o populaţie de 14 milioane de suflete1. Pe baza unor cercetări serioase, profesorul român afirmă că, fără un program pronatalist dur, poporul român riscă să se stingă de la sine.
Nu sunt nici speculaţii, nici cifre alarmiste sau previziuni apocaliptice. Este adevărul gol-goluţ pe care nimeni nu vrea să-l înfrunte. De la 2,2 copii pe femeie în 1989, valoare care asigura înlocuirea generaţiilor, rata totală a fertilităţii (numărul de copii născuţi de o femeie în perioada ei fertilă) a coborât la doar 1,3 copii pe femeie în 1995 şi nu dă semne de creştere. „În următoarele două decenii – scrie Sorin Bulboacă2 – ca o consecinţă a fenomenului de îmbătrânire a populaţiei, sute de sate vor dispărea de pe harta demografică a României, deoarece populaţia lor actuală, alcătuită majoritar din pensionari, se va stinge în timp. Sunt localităţi fără nici o perspectivă, având doar câteva sute de locuitori, care nu dispun, în mileniul al treilea, de condiţii decente de viaţă şi nici nu atrag potenţiali investitori. Dacă în 2005, aproximativ 18% din totalul populaţiei avea peste 65 de ani, în 2020 procentajul persoanelor de vârsta a treia va creşte la 30% iar în 2050, jumătate din populaţie va avea peste 65 de ani – tendinţa de îmbătrânire a populaţiei României este comparabilă situaţiei din ţările Uniunii Europene.
Lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât scăderea dramatică a natalităţii este însoţită de un exod emigraţionist de nestăvilit. Pentru a se salva de la pieire, România are nevoie de o revoluţie demografică. În contextul actual o asemenea revoluţie pare imposibilă. Studii după studii confirmă aceeaşi situaţie tragică: foarte puţine cupluri îşi doresc mai mult de unul sau doi copii. Un număr îngrijorător de mare, cam 70% din tinerele familii nu îşi (mai) doresc deloc copii.
Este bine cunoscut că ţările dezvoltate se confruntă şi ele cu o scădere accelerată a natalităţii. „Lunga iarnă demografică a României“ (V. Gheţău) face parte din fenomenul mai larg al celei de a doua „tranziţii demografice“ care afectează mai ales Europa şi Asia de Sud-Est. În zona euro-atlantică, scăderea fertilităţii este strâns legată de răspândirea în masă a valorilor secularizării, hiperindividualismului şi consumismului.

Secularizarea şi declinul Occidentului
În Occident, secularizarea deşănţată a început în anii ’60, o perioadă a prosperităţii materiale şi hedonismului în care capitalismul intra în faza consumismului de masă. Tot atunci se naşte şi „societatea spectacolului“; orice obiect devine o marfă a cărei valoare de folosinţă depinde în mare parte de imaginea ei publicitară. Pierzându-şi ancora creştină, valorile spirituale încep să se plieze după ciclul producţie/consum, să intre într-un sistem de echivalenţe generalizate în spatele căruia există un singur numitor comun: banul. Într-un astfel de sistem mărfurile sunt echivalente una alteia în virtutea valorii lor de schimb; totul devine relativ, interşanjabil şi circulă pe o „piaţă globală“. Adevărul creştin apare desuet iar ordinea economică şi spirituală tradiţională, bazată pe valorile creştine, de-a dreptul „fascistă“.
Un întreg mecanism propagandistic va denunţa „miturile fondatoare“, aşa-numitele „naraţiuni istorice“ legate de figura simbolică a Tatălui în jurul căruia se cristalizează Naţiunea, Poporul, Statul, Patria (componenta feminina a „Tatălui“). Cultura eroului şi jertfei (martirului) este înlocuită de o mentalitate a confortului şi gratificării imediate. Statul naţional, cu valorile sale „identitare“ (eroi, martiri, memorie) este socotit perimat, o piedică în calea mişcărilor de deteritorializare a capitalului şi forţei de muncă. Creştinismul este dezavuat. Mântuitorul nu urmează logica mărfii iar relaţia privilegiată cu Hristos transformă „schimbul“ în comuniune personală, situaţie inacceptabilă din punct de vedere comercial. Întrucât întruparea hristică nu poate fi inclusă într-un circuit generalizat de echivalenţe, se acordă preferinţă ecumenismului (religiile sunt interşanjabile). „Economia de piaţă“ îşi depăşeşte rolul său economic şi tinde să devină „societate de piaţă“, un principiu regulator al întregii activităţi umane. Domenii odinioară sustrase economiei de piaţă – religia, cultura, învăţământul, relaţiile de familie, sexualitatea – se contaminează de consumism. Individul îşi defineşte identitatea prin adoptarea unui „fel de viaţă“, un lifestyle bazat pe materialismul societăţii de consum: „Consum, deci exist“.
Crearea unui paradis consumist, prin utilizarea tehnologiilor moderne, a produs un individ obedient, liber să aleagă într-o lume în care totul este dinainte determinat. Omul postmodern se comportă ca un consumator care niciodată nu ştie sau nu trebuie să ştie exact ceea ce vrea. Construit pe „o coloană absentă“ (Michaux), nu încearcă nici să schimbe, nici să interpreteze realitatea. Este mânat doar de sentimente, emoţii şi dorinţe pe care le vrea totdeauna cât mai plăcute. Mereu pe fugă, trece în viteză pe lângă tot ce l-ar putea situa. Familia, creşterea unui copil, ataşamentul faţă de aproape, biserica sau ţara sa implică un ataşament care i-ar putea opri „curgerea“ – omul modern nu recunoaşte decât fluxul în chip de „activitate“, „cariera profesională“, „schimbarea“ (sub forma permanentei permutări). Vrea „o viaţă mai bună“ fără să aibă în vedere un scop mai înalt, un ideal, fără să înţeleagă care este menirea sa adevărată pe pământ. Imaginarul „supunerii“, „acomodării“ şi „confortului spiritual“ invadează întreg spaţiul cultural al postmodernităţii. În ziua de astăzi contestaţia este ferm încadrată în structuri instituţionalizate. Feminismul, multiculturalismul, mişcările de emancipare ale minorităţilor, „drepturile omului“ – într-un cuvânt reţelele Corectitudinii Politice – sunt încercări de a crea aparenţa libertăţii, diversităţii şi a unui punct de vedere critic exterior sistemului.

Sfârşitul iluziilor
Criza economică mondială a spulberat însă iluziile întreţinute de „societatea spectacolului“ global. Epuizarea resurselor naturale şi dezastrul ecologic au pus frâu revoluţiei consumiste. Ingineriile financiare şi, în general, rapacitatea „elitelor globale“ sunt văzute drept consecinţe directe ale decăderii morale cauzate de o lume fără Dumnezeu.
Nimeni nu mai crede că, acţionând doar în interesul propriu, indivizii contribuie în final la bunăstarea generală a societăţii. „Animalul mulţumit de sine însuşi“ (Ortega y Gasset), lipsit de simţul responsabilităţii şi dominat de tendinţe pecuniare este pus la stâlpul infamiei. Tulburările din Marea Britanie sunt considerate un indicator al stării de degenerescenţă civilizaţională produsă de secularism. Premierul britanic, David Cameron, a recunoscut că revolta este consecinţa unui „colaps moral“; principalul sau consilier în materie de ideologie, Phillip Blond, scrie în ultima sa carte: „Ceva foarte grav se întâmplă în Marea Britanie. Acesta este sentimentul pe care îl împărtăşeşte fiecare, indiferent de părerile sale politice. Dar care este oare boala de care suferim? Ştim cu toţii simptomele: teama crescută, lipsa de încredere, multă suspiciune între noi, creşterea criminalităţii, violenţă, singurătate, recesiune, depresiune, distrugerea familiei, divorţuri, infidelitate conjugală, servicii publice roase de birocraţie, care nu răspund cerinţelor cetăţenilor, spitale murdare, neputinţă, creşterea rasismului, orar de muncă tot mai prelungit, copii fără părinţi, acumularea şi aparent permanentizarea sărăciei, adolescenţi înarmaţi cu pumnale, adolescenţi înjunghiaţi de pumnale, declinul politeţii, tineri agresivi, eroziunea libertăţilor civile şi creşterea supravegherii obsesive a populaţiei, autoritarism în sfera publică, libertarianism privat, generalizarea derizoriului, cinism politic şi o lipsă acută a bucuriilor zilnice. Acest sentiment nu este resimţit de câţiva dezamăgiţi ci exprimă un sentiment general căruia însă i se acordă prea puţină atenţie“.
„Astăzi deja“ – constata teologul ortodox Christos Yannaras – „impasul civilizaţiei occidentale nu mai este unul teoretic. El se manifestă în agonia şi absurditatea modului cotidian de viaţă. Această civilizaţie a «echilibrului groazei», a programelor raţionale de «fericire generală», a reziduurilor toxice, a consumaţiei nesăţioase, a înrobirii existenţei umane de ideologiile totalitariste a ajuns să ameninţe viaţa la scară universală“3.

O lume de „true believers“
Timpurile s-au schimbat. În prezent secularizarea şi-a epuizat resursele ideologice şi, în curând, armata sa combatantă va avea prea mulţi generali („elitele globaliste“) în posturi de comandă şi prea puţini soldaţi în tranşee. Deşi ţările bogate rămân deocamdată seculare, populaţia globului devine tot mai religioasă (Norris & Inglehart). În tabăra creştinilor „fundamentalişti“ din Occident, are loc o spectaculoasă revenire demografică şi spirituală; secularizarea a reuşit să răvăşească creştinismul „moderat“, dar nu i-a afectat pe „true believers“.
În ţările scandinave şi Franţa, afectate de secularizare încă din secolul al XIX-lea, declinul creştinismului a încetat. Deşi este vorba de numai 5% din populaţie, acest grup de creştini practicanţi este imun la deprecieri viitoare. În Finlanda, comunitatea luteranilor laestadiani are o rată totală a fertilităţii de 5,47 faţă de 1,45 la finlandezii seculari. În Larsmo, comunitatea lor s-a dublat în ultimii 30 de ani, ajungând în prezent la 40% din populaţia oraşului, cu perspectivă de a atinge 75% într-o singură generaţie. În Olanda, calvinii ortodocşi au o rată totală a fertilităţii de 3 în comparaţie cu 2,3 pentru ceilalţi protestanţi, 1,9 pentru catolici şi 1,7 pentru persoanele secularizate. Rata relativ înaltă a fertilităţii şi rezistenţa în faţa secularizării au fost factorii care le-au permis să se menţină la 7% din populaţia Olandei, aproape aceeaşi cifră ca în 1889 când s-au separat de Biserica reformată olandeză. Prin comparaţie, protestanţii au înregistrat pierderi catastrofale în faţa secularizării; din 49% din populaţie în 1889, ponderea lor s-a redus la 5%. Situaţia catolicilor nu este cu nimic mai bună, ei ajungând la 8% din populaţie, o scădere vertiginoasă de 20% în cursul ultimului deceniu.
În SUA, mormonii sunt imuni la cântecele de sirenă ale secularizării. Dacă în statul Utah din SUA, în 1900 doar 15% din mormoni se duceau regulat la biserică, astăzi procentajul este de 70%. Până în anul 2100 se estimează că între 1 şi 6 % din populaţia pământului vor fi mormoni. Este interesant de remarcat că rata de creştere a mormonilor, 40% în fiecare deceniu, este similară cu cea a creşterii creştinilor din primele secole. Când Împăratul Constantin a adoptat creştinismul în 312, comunitatea creştină avea deja şase milioane de membri!
Un exemplu de creştere fenomenală a unor comunităţi religioase creştine ni-l oferă huteriţii din America de Nord, care au crescut de la 400 de suflete în 1880 la 50.000 astăzi, şi amishii – de la 5000 în 1900 la 250.000, în prezent4.
Când ne referim la „declinul creştinismului“, trebuie să precizăm că este vorba despre declinul „creştinismului globalizat“ care caută să se adapteze la cerinţele unei lumi secularizate. Acesta nu-i altceva decât un „habitat“ religios al timpurilor postmoderne, o trivializare a Adevărului. Creştinii „moderaţi“ nu vor să supere raţiunea de stat liberală/libertariană, rămân mereu în defensivă. Nici prin gând nu le trece să răstoarne mesele în templu. Compromisurile şi adaptarea la normele societăţii de consum le-au slăbit legitimitatea; din ce în ce mai mulţi creştini practicanţi părăsesc „biserica oficială“ pentru a găsi Adevărul în tabăra „fundamentaliştilor“ de tot felul.
Dogmele secularizării încep să fie încălcate iar seculariştilor li se contestă în mod deschis poziţia hegemonică în societate. Chiar secularizarea spaţiului public – o idolatrie promovată de la Revoluţia franceză încoace – este pusă sub semnul întrebării. Într-o carte recentă, prefaţată de economistul şi teologul distributist John Médaille, scriitorul şi avocatul catolic Christopher A. Ferrara propune recreştinarea spaţiului public: „Adevărata libertate înseamnă să recuperăm pentru Hristos piaţa publică, abolind marea ficţiune liberală şi libertariană a unui spaţiu secular, inclusiv o piaţă «liberă» considerată în afara legilor eliberatoare din Scripturi“5. Nici Medaille, nici Ferrara nu sunt creştini „fundamentalişti“ ci gânditori din mainstream care exprimă sentimentele multor creştini din SUA.
În condiţiile colapsului civilizaţional al Occidentului secularizat frugalitatea, înfrânarea şi disciplinarea poftelor, ascetismul sunt din nou considerate virtuţi indispensabile individului şi societăţii. „Creşterea economică“, marea religie a lumii secularizate este înlocuită cu „dezvoltarea sustenabilă“. Încet dar constant, valorile şi idealurile societăţii secularizate se erodează iremediabil. În scurt timp, lipsit de suportul demografic, secularizarea va ajunge apanajul „bătrânilor“ fără de Dumnezeu în timp ce vigoarea duhovnicească şi trupească se va afla în tabăra creştinilor.

Spre o guvernare orto-doxă
În ultimii douăzeci de ani, „elitele româneşti“ şi mass media s-au lansat într-o adevărată apologie a secularizării, consumismului şi aranjamentelor financiare care-l susţin. „Delirul achizitoriu“ a cuprins întreaga societate. Preoţii capitalismului dâmboviţean, şmecherul şi şmenarul au ajuns să blagoslovească tot ce mişcă în România. Căruciorul plin de cumpărături de la „mall“ a tins să devină singura legătură a românului cu lumea şi cu sine însuşi.
Anatemizarea orto-docşilor din România de către kulturnici, libertarienii economici şi mafioţii din presa aservită mi se pare un atac la integritatea fizica şi morală a poporului nostru. Cu atât mai grav est comportamentul lor cu cât vecinii României urmează o cale complet diferită. De exemplu, Ungaria vecină a adoptat o constituţie ultraconservatoare, cu multiple referiri la Dumnezeu, creştinism şi familia tradiţională6.
Timp de 60 de ani, secularizarea a fost bolovanul agăţat de grumazul României. Fie ca s-a numit comunism, neocominternism, consumism, neoliberalism, secularizarea a tras poporul român în jos spre abisurile nihilismului şi ale distrugerii de sine. Timp de şaizeci de ani am trăit cu iluzia „progresului“ şi „dezvoltării“ ca să constatăm că am siluit şi distrus natura, am epuizat resursele noastre energetice, am produs fie foamete (în timpul comunismului) fie o alimentaţie toxică (în perioada mafiot-neoliberalistă de astăzi). Mai grav, nu am mai răspuns când Dumnezeu ne-a chemat la viaţă, care înseamnă relaţie, comuniune – iubire personală – preferând să rămânem în moarte, adică separaţi de Dumnezeu, de natură şi de aproapele nostru. Ne-am tot afundat în omul cel vechi întinat de păcat. Discuţiile despre „solidaritate naţională“, „patriotism“, „naţionalism“ s-au raportat mereu la criteriile şi logica secularizării, nu au ţinut seama de etosul adevărului ortodox. Iată de ce ele nu au dus nicăieri.
Această situaţie nu mai poate dura. Orto-doxia este chemată astăzi să redevină „aluatul“, nu numai al comunităţii euharistice, dar şi al întregii societăţi româneşti. Neamului românesc nu-i este dat să fie o populaţie de monade, de „părţi contractante“, ci o întrunire de fraţi, de persoane chemate să crească într-o biserică (ecclesia)– „o simfonie pluripersonală în care fiecare persoană interpretează partitura sa, totul fiind coordonat, dirijat şi unificat sub conducerea lui Hristos, fiecare aducându-şi contribuţia concretă şi fiecare profitând în mod reciproc de toţi ceilalţi“7. Apărătorilor dreptei credinţe le stă în putere să restaureze civilizaţia românească. Ei pot să dea forme concrete întrupării istorice a adevărului, să transforme mărturia ortodoxă în mod cotidian de viaţă, să restaureze trupul eclezial al poporului român. A venit timpul ca românul să redevină persoană. Dacă secularismul se adresează unui individ instrumentalizat (consumator, „sclav fericit“) „creştinismul se adresează persoanei“ (Dumitru Stăniloaie).
Secularizarea l-a depersonalizat pe român, transformându-l într-o unealtă, o schemă utilitară, un homo oeconomicus sau apendicele unei abstracţiuni ideologice, un „duşman de clasă“, o „victimă“. Biserica a fost judecată după randamentul sau economic, moral sau terapeutic iar poporul român după ratingul de ţară acordat României. Am uitat că eficienţa nu este un scop în sine. Dacă eficienţa unei instituţii sau tehnici depersonalizează omul, îl înjoseşte şi-i răpeşte libertatea, blochează modul său de existenţă treimic – viaţa ca depăşire de sine în iubire – cum ar putea fi justificată?
O guvernare orto-doxă înţeleaptă va pune rânduială în România. Neamul nostru va deveni din nou numeros, prosper, iubitor şi iubit. „România profundă“, acea mare familie iubitoare unde predomină încă simţirea şi trăirea de frate, va deveni prototipul României de mâine.
Sub o guvernare orto-doxă, va înceta depersonalizarea existenţei. Vor fi încurajate relaţiile vii, personale care duc la conservarea şi supravieţuirea neamului, la satisfacerea numeroaselor sale nevoi. În acest sens, modelul neoliberal de dezvoltare economică va fi înlocuit de modelul economiei civice, al unei economii la scară umană, centrate pe familie şi pe răspândirea largă a proprietăţii productive. În economia civică, schimburile de bunuri şi servicii sunt creatoare de relaţii sociale. Autonomia „sferei financiare“ şi a tehnologiei – termenul „autonom“ desemnând, în acest caz, „separat de persoana umană reală“ – va fi limitată întrucât duce la depersonalizare şi determinism economic, la transformarea românului într-un simplu „obiect“ sau „resursă umană“.
Nu ne-am propus aici să trasăm programul unei „revoluţii fundamentaliste“. Ne întrebăm însă de ce ne sperie atât de mult perspectiva unei României orto-doxe? Ne sperie oare faptul că vom trăi din nou creştineşte? Că vom întrupa exigenţele Adevărului în gândurile, acţiunile şi gesturile noastre de zi cu zi? Ne este teamă să acţionăm aşa cum gândim şi să gândim temeinic ceea ce înfăptuim?
Ieşirea din cuşca secularizării se dovedeşte o mai grea povară decât ieşirea din comunism.

NOTE
1 Studiul „Declinul demografic al României. 2030 – 19 milioane. 2050 – 16 milioane. Prof Vasile Gheţău: Singura soluţie – pro fertilitatea“, postat eXpress, marţi 22 martie 2011, www.ziaristionline.ro/2011/03/22/declinul-demografic-al-romaniei-2030-19-milioane-2050-16-milioane-prof-vasile-ghetau-singura-solutie-program-de-fertilitate-studiu/
2 Sorin Bulboacă, „Introducere în Demografie“, ediţia a-II-a, revizuită şi adăugită, Arad 2010 (curs de demografie), p. 50.
3 Christos Yannaras, Abecedarul credinţei, Editura bizantină, 1996, p. 201.
4 Date statistice preluate din cartea lui Eric Kaufmann, Shall the Religious Inherit the Earth? Demography and Politics in the Twenty-first Century (Profile Books, Londra, 2010).
5 The Church and the Libertarian, The Remnant Press, Minnessota, p. 279.
6 Tom Gallagher, „Ortodoxia română a devenit propriul ei duşman“, România liberă, 22 august 2011.
7 Dumitru Stăniloaie, Autoritatea bisericii, p. 187, citat de Calinic Berger în „Face Euharistia Biserica?“ (revista Tabor, nr. 7/2007, p. 13-39).

luni, 22 august 2011

Economia centrată pe familie

de Alan Carlson
(Discurs rostit în cadrul „Summitului demografic de la Moscova: Familia şi viitorul umanităţii”, desfăşurat în perioada 29-30 iunie 2011, la Universitatea de Stat din Moscova. Text preluat de pe distributist.review.com)
Unul dintre prizonierii Gulagului stalinist din anii 1930 a fost Aleksandr Chaianov. Economist agricol de o profunzime intelectuală ieşită din comun, Chaianov şi-a realizat cea mai mare parte a operei la Moscova şi a fost pe punctul de a pune bazele unei veritabile teorii a ceea ce el a numit „economia bazată pe familia naturală“. Din păcate, închisoarea şi apoi moartea au curmat proiectul său. Totuşi, lucrările pe care le-a lăsat ne lămuresc ce înseamnă o reală economie centrată pe familie. Mai mult, am convingerea că refacerea instituţiei familiei şi reînnoirea demografică depind de recuperarea unor idei din teoria lui Chaianov despre economia familiei naturale.
Aleksandr Chaianov a studiat vechea ordine agrară din Rusia, care până în 1914 era formată din proprietari de ferme ţărăneşti sau de familie, reprezentând aproape 85 % din populaţia Rusiei din acea epocă. În timp ce comuniştii şi capitaliştii liberali ai vremii susţineau că o astfel de agricultură la scară mică este sortită, în mod inevitabil şi natural, dispariţiei în era industrială modernă, Chaianov a contestat această concepţie. El a arătat că istoria nu se îndreaptă în mod fatal spre capitalismul pur sau spre comunismul total, că nu se impunea dispariţia ţărănimii şi că ferma ţărănească de familie se poate menţine „schimbându-se mereu doar în anumite caracteristici ale ei şi adaptându-se circumstanţelor economiei naţionale“ [1].
Chaianov a argumentat clar că modul cum funcţionează economia bazată pe ferma de familie nu poate fi înţeles prin recursul la categoriile din teoria marxistă sau la cele aparţinând şcolii liberale de la Manchester. Fermele ţărăneşti, de exemplu, funcţionau, în general, fără să utilizeze categoria salariilor şi conceptele convenţionale de profit, acumulare de capital, dobândă sau rentă. Aceste observaţii i-au determinat pe Chaianov şi pe colegii săi să dezvolte, în cadrul Şcolii de Organizare şi Producţie din Moscova, un nou sistem de contabilitate adaptat condiţiilor unei ferme ţărăneşti, care să evalueze inputurile şi outputurile din cadrul procesului de producţie desfăşurat în interiorul acesteia.
Teoriile lui Chaianov ne furnizează, în principal – după cum spune istoricul Teodor Şanin –, „armele“ conceptuale referitoare la funcţionarea microeconomiei centrate pe ferma de familie [2]. Chaianov subliniază că biologia umană, şi nu „conflictul de clasă“ sau „utilitatea marginală“, este cea care determină cursul economiei ţărăneşti. Dezvoltarea economică depinde, potrivit lui Chaianov, de „diferenţierea demografică, aceasta fiind, la rândul ei, determinată de creşterea familiei biologice“. Prin familie, Chaianov înţelege „conceptul pur biologic de cuplu căsătorit, trăind împreună cu copiii lor şi cu reprezentanţii generaţiei mai vechi“ [3]. Importanţa acordată diviziunii sexuale a muncii în cadrul fermei face din căsătorie „o condiţie necesară pentru dezvoltarea deplină a unei gospodăriei ţărăneşti“ [4]. Mai mult, economia bazată pe familia naturală determină creşterea ratei fertilităţii. În fond, întreaga sa teorie are la bază ceea ce economistul Daniel Thorner numeşte „istoria naturală“ a familiei: cuplul de ţărani se căsătoreşte, creşte, în medie, nouă copii, pe care îi instalează la gospodăriile lor, apoi se retrage [5]. După cum rezumă istoricul Mark Harrison:
„Economia ţărănească se dezvoltă prin intermediul familiei. Familia stă la originea ciclului de viaţă familial şi determină creşterea populaţiei. Ea este deţinătoarea proprietăţii. Astfel, ea reflectă faptul că scopul producţiei este consumul casnic, nu renta feudală sau profitul burghez“ [6].
De asemenea, Chaianov evidenţiază că însăşi familia reprezintă o „unitate de lucru“, membrii familiei fiind profund legaţi unii de ceilalţi: soţul şi soţia au nevoie unul de altul pentru a se întreţine şi a prospera; la rândul lor, au nevoie de copii pentru a prospera şi supravieţui. După cum arată Chaianov, „gospodăriile ţărăneşti sunt structurate astfel încât să se conformeze gradului optim [care mobilizează] forţa de muncă a familiei“ [7]. Argumentul său central este simplu: participarea la munca din cadrul unei întreprinderi comune adună laolaltă membrii familiei.
Agricultura bazată pe fermele de familie pare a fi dispărut. Țărănimea din Rusia şi Ucraina a fost decimată în urma campaniilor de colectivizare şi deschiaburire [deposedare de bunuri, n.tr.] declanşate la începutul anilor 1930. În mod ciudat, şi în America agricultura de familie a fost anihilată, chiar dacă mai târziu – după 1940 – şi fără a recurge la violenţa fizică. S-a produs o schimbare a politicii guvernamentale, rezultatul fiind însă identic: agricultura de tip industrial şi dispariţia aproape completă a fermelor de familie [la scară mică] [8].
Teoria lui Aleksandr Chaianov ne furnizează lecţii valabile şi astăzi cu privire la politica familială şi demografică. Important, chiar în vremurile noastre, este că familiile puternice şi mari, cu mulţi copii, sunt, în general, cele nevoite să practice o economie domestică reală: o economie bazată nu doar pe consum, ci şi pe producţie. Un scriitor american contemporan în consonanţă cu Aleksandr Chaianov este Wendell Berry. Poet – dar şi romancier şi eseist – (...), Wendell Berry susţine că, pentru ca viaţa unei naţiuni să se întemeieze din nou pe principiile libertăţii şi familiei, familia trebuie să îşi recapete funcţiile fireşti. După cum scrie Berry: „Va trebui să recuperam funcţiile de cunoaştere şi responsabilitate“ care au fost transferate guvernelor şi corporaţiilor pe parcursul secolului XX, „să le reunim şi să le restituim familiilor, gospodăriilor şi comunităţilor noastre“ [9].
Și marele sociolog ruso-american Pitirim Sorokin a arpătat că „pierderea funcţiei“ constituie atât cauza, câţ şi simptomul principal al declinului familiei. Sorokin scria în „Criza epocii noastre“: „În trecut, familia reprezenta cea mai importantă instituţie educaţională în cadrul căreia erau formaţi tinerii. Acum câteva sute de ani, familia era aproape singura instituţie care asigura educaţia unei proporţii însemnate a generaţiei tinere. În prezent, funcţiile educative ale familiei s-au redus extrem de mult. (…) Familia a rămas fără majoritatea prerogativelor care îi reveneau în trecut“. Sorokin a atras atenţia şi asupra pierderii funcţiilor religioasă, recreaţională şi de subzistenţă. „Acum familiile sunt mici, iar membrii ei se desprind repede de căminul familial (…). Drept rezultat, casa familială a devenit doar «un loc de parcare pe timp de noapte»“ [10] – conchide el.
Aleksandr Chaianov, Wendell Berry şi Pitirim Sorokin au analize similare cu privire la declinul familiei. Soluţiile pe care le propun sunt şi ele similare? Cred că răspunsul este: da: Pe scurt, societăţile trebuie să recupereze şi să relanseze economia axată pe familia naturală; anumite funcţii economice – înţelese în sens larg – trebuie să fie transferate înapoi către familii. Ce ar presupune acest lucru? Permiteţi-mi să ofer câteva soluţii în concordanţă, mai ales, cu ideile lui Chaianov, începând cu cele simple, până la cele care vor părea, probabil, surprinzătoare.
Prima şi cea mai simplă soluţie este ca tinerele mame să-şi alăpteze copiii. Wendell Berry o descrie drept „ultima formă de producţie casnică“, la care femeile au avut înţelepciunea să nu renunţe [11]. Alăptarea eliberează hormonii maternali, dezvoltă instinctele materne şi stimulează dorinţa mamelor de a mai avea copii.
În al doilea rând, toate familiile ar trebui să practice o agricultură domestică. O grădină de legume familială, creşterea câtorva animale, chiar cultivarea de legume în balconul apartamentului devin activităţi de familie, simbolizează preocuparea familiei de a se aproviziona din producţia proprie, întărind, astfel, solidaritatea între membrii familiei şi autonomia acesteia.
În al treilea rând, guvernele ar trebui să protejeze agricultura la scară mică, practicată la nivel de comunitate. În noua sa carte, Shall the Religious Inherit the Earth? (Vor moşteni cei credincioşi pământul?), specialistul britanic în ştiinţe politice Eric Kaufmann răspunde: „da“. El se referă la comunităţile rurale religioase precum Vechiul Ordin Amish, comunităţile Hutterites din America de Nord şi luteranii laestadieni din Finlanda, spunând că acestea reprezintă „viitorul rasei umane“. Cu rate totale de fertilitate situându-se între 5 şi 9 copii, aceste grupuri cresc exploziv. De exemplu, comunitatea Amish din America număra numai 5000 de membri în 1900; în 2011, Amishii se apropie de 300.000. Acesta este rezultatul unei creşteri naturale, care continuă şi în secolul XXI, în timp ce restul lumii dezvoltate se află în scădere demografică [12]. Guvernele nu pot impune un astfel de comportament, dar pot susţine şi proteja astfel de grupuri.
În al patrulea rând, guvernele ar trebui să protejeze şi să încurajeze şcoala de acasă. Cea mai neaşteptată şi importantă mişcare populară din America din ultimele trei decenii a fost extinderea rapidă a învăţământului la domiciliu: dacă în 1980 numărul copiilor educaţi acasă nu atingea 50.000, astăzi se apropie de trei milioane. Privite dintr-o perspectivă istorică, aceste familii din epoca postmodernă au rezolvat, de fapt, problema asupra căreia avertiza Sorokin şi au restituit familiei o funcţie esenţială: cea educativă. În America, elevii educaţi acasă au, în general, rezultate mai bune decât colegii lor din şcolile publice şi private atât în privinţa performanţei cât şi a creativităţii. În privinţa vieţii de familie, practic toţi elevii care învaţă acasă provin din cupluri căsătorite. De asemenea, acest lucru are şi un efect pozitiv asupra fertilităţii: 62 % dintre aceste familii au trei sau mai mulţi copii, comparativ cu doar 20 % la nivel naţional. Peste o treime dintre aceste familii au patru sau mai mulţi copii, în comparaţie cu procentul general de 6 %.
În al şaselea rând, guvernele ar trebui să acorde facilităţi firmelor mici de familie. Efectul cel mai dizolvant pe care l-a avut asupra societăţii revoluţia industrială a fost separaţia pe care a produs-o între locul unde muncesc oamenii şi locul unde trăiesc. Cele mai multe dintre problemele actuale legate de familie – de la disputele aprinse privind rolurile bărbatului şi femeii, până la subiectele referitoare la îngrijirea copilului şi rata scăzută a fertilităţii – sunt cauzate de această separaţie. Tehnologiile de care dispunem în secolul XXI – în special, computerul personal şi Internetul – ne pot ajuta să refacem legătura dintre locul de muncă şi casă. Prin urmare, se impune existenţa unui sistem de impozitare care să favorizeze microîntreprinderile de familie, de acasă. Organismele financiare ar trebui să mobilizeze capitalul, la rate favorabile, în beneficiul acestor microîntreprinderi. Statul ar trebui să împună reglementări care să protejeze aceste firme de familie de manevrele şi acţiunile jefuitoare ale marilor corporaţii.
În al şaselea rând, politica guvernamentală ar trebui să încurajeze deţinerea de pământ şi case de către tinerele cupluri cu copii, prin alocarea de loturi de pământ şi prin acordarea de credite ipotecare în condiţii favorabile.
Și în al şaptelea rând, politica fiscală trebuie să favorizeze mamele casnice şi familiile cu mulţi copii. Mamele care stau acasă au un rol esenţial în cadrul economiei centrate pe familia naturală. (…9 Mamele care se ocupă exclusiv de creşterea şi educaţia copiilor ar trebui, de asemenea, să beneficieze de credite generoase prin care să contribuie la sistemul de pensii publice [pentru a li se garanta un ajutor la împlinirea vârstei de pensionare, n. trad.], beneficiile crescând în funcţie de numărul de copii. Este necesar ca şi familiile cu copii dependenţi să beneficieze de reduceri substanţiale la impozitul pe venit şi/sau de scutiri, în funcţie de mărimea familiei. Familiile cu venituri medii, cu trei sau mai mulţi copii, ar trebui să fie scutite de plata acestui impozit. Statisticile americane arată că astfel de politici sunt puternic pronataliste [13].
Principalele concluzii sunt limpezi: familiile funcţionale sunt puternice şi mari. Familiile puternice şi mari îndeplinesc foarte multe funcţii. Guvernele responsabile trebuie să ia aminte.

Traducere de Irina Bazon

Note:
[1] A.V. Chaianov, Peasant Farm Organization (The Cooperative Publishing House, Moscova, 1925), p. 42.
[2] Teodor Shanin, The Awkward Class: Political Sociology of Peasantry in a Developing Society: Russia 1910-1925 (Clarendon Press, Oxford, 1972), p. 101.
[3] Chaianov, Peasant Farm Organization, pp. 257, 54.
[4] Citat de Teodor Shanin în „The Nature and Logic of the Peasant Economy 1: A Generalization”, Journal of Peasant Studies 1 (octombrie 1973), p. 68.
[5] Daniel Thorner, „Chaianov’s Concept of Peasant Economy”, în A.V. Chaianov, The Theory of Peasant Economy (The University of Wisconsin Press, Madison, 1986), p. xvii.
[6] Mark Harrison, „The Peasant Mode of Production in the Work of A.V. Chaianov”, Journal of Peasant Studies 4 (iulie 1977), p. 330.
[7] Chaianov, Peasant Farm Organization, pp. 5-7, 92.
[8] Doar recent sectorul fermelor mici a cunoscut o revigorare în Statele Unite. A se vedea Allan Carlson, „Agrarianism Reborn: On the Curious Return of the Small Family Farm”, Intercollegiate Review 42 (primavară 2008), pp. 13-23.
[9] Wendell Berry, A Continuous Harmony: Essays, Cultural and Agricultural (San Diego, CA si New York: Harcourt Brace Jovanovich, 1972, 1970), pp. 79, 82.
[10] Pitirim Sorokin, The Crisis of Our Age (E.P. Dutton, New York, 1941).
[11] Wendell Berry: The Unsettling of America: Culture and Agriculture (Editura Avon, New York, 1977), p. 115.
[12] Eric Kaufmann, Shall the Religious Inherit the Earth? Demography and Politics in the Twenty-first Century (Profile Books, Londra, 2010), pp. 35-39.
[13] Lawrence M. Rudner, „Scholastic Achievement and Demographic Characteristics of Home School Students in 1998”, Education Policy Analysis Archives 7 (23 martie 1999), pp. 7-8, 12.
[14] Leslie Wittington, „Taxes and the Family: The Impact of the Tax Exemption for Dependents on Marital Fertility”, Demography 29 (mai 1992), pp. 220-21; şi L.A. Wittington, J. Alan şi H.E. Peters, „Fertility and the Personal Exemption: Implicit Pronatalist Policy in the United States”, The American Economic Review 80 (iunie 1990), pp. 545-56.