Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

vineri, 27 mai 2011

Cuvinte despre cuvinte

Interviu realizat de Stelian Ţurlea

Alexandru Ciolan. Născut în 1952, în Bucureşti. Diplomat în spaniolă-română la Facultatea de limbi romanice din Bucureşti, în 1977. Profesor la Alexandria, corector şi apoi traducător la revista Lumea. Redactor la Editura Politică, devenită după 1990 Humanitas. Din 1992, administrator, redactor etc. etc. la editura Logos. A publicat mai multe dicţionare, mai multe traduceri între care George Uscătescu, Proces umanismului; Eduardo Galeano, Memoria focului; Alexandru Paleologu, Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor; Rodrigo Rubio, Bagaj de dragoste pentru pămînt; Eduardo Galeano, Fotbalul, lumini şi umbre.

- Cum te-ai recomanda în primul rând: ca editor sau ca lingvist?

- Dacă nu ar exista riscul să fiu socotit lunatic (un eufemism recent, americănesc, pentru "zurliu, smintit") aş pune pe cartea de vizită, sub numele meu de botez şi numele meu de neam, caracterizarea "de modă veche". Cum, însă, trebuie să par un om în rând cu lumea, mi-am pus pe cartea de vizită calitatea de "director executiv" al editurii Logos. O cunoştinţă efemeră de acum douăzeci de ani era convinsă că mi-am luat, după ce am scăpat de comunişti şi am plecat de la noii ciocoi de după '90 ca să mă fac şi eu un ciocoiaş, cel puţin titlul de "director general". Am rămas, până în ziua de azi, "executiv" la o firmă de apartament şi, ca să mă întorc la întrebare, un editor şi un filolog ratat. Cei care mă cunosc şi pot depune mărturie despre ceea ce am făcut şi fac sunt o mână de rataţi ca şi mine, persoane care nu apar pe prima pagină a ziarelor, nu sunt chemaţi la talk-show-uri să-şi dea cu părerea despre orice se sau nu se întâmplă, care nu au titluri sau demnităţi şi, cu atât mai puţin, avere. Sunt oameni care se încăpăţânează să înoate în apa învolburată, să ţină aprinsă, ca în noaptea de Paşti, când te întorci acasă prin vânt şi întuneric, lumina tremurătoare a lumânării, un foc de la care trebuie aprinsă altă lumină pâlpâitoare, aceea a candelei. Lumina aceasta firavă dar adevărată trebuie întreţinută în hărmălaia contemporană, când ne bubuie în urechi şi ne atrage privirea nu Cerul, ci bezna de sus, sfâşiată de focuri spectaculoase de artificii.
Mă consider editor şi filolog până în ultima fibră a trupului meu, socot că acesta este harul cu care am fost dăruit şi pe care nu am dreptul să-l pierd. După standardele lumii acesteia, care crede exclusiv în succes, măsurat în bani, titluri şi demnităţi, sunt un filolog ratat, care a preferat să lucreze timp de cinci ani de zile la o pereche de dicţionare (român-spaniol şi spaniol-român) în loc să scrie sau să publice nu-ştiu-câte cărţi aducătoare de foloase. Sau să redacteze cu maximă exigenţă absolut toate textele (mă refer, evident, la textele altora) postate pe blogul pe care îl ţin împreună cu Ovidiu Hurduzeu. Respectul faţă de un text, fie el tipărit într-o carte, într-o publicaţie periodică ori postat pe internet se dovedeşte prin grija ca acesta să fie, de pildă, ortografiat cu diacritice româneşti, să aibă semnele de punctuaţie corect folosite, să nu aibă greşeli de gramatică ori de exprimare, să nu încalce logica şi, dacă se poate, să fie elegant şi cursiv. Aceasta este, după modul meu de a vedea lucrurile, principala sarcină a editorului-filolog. În cărţile pe care le scot ca editor mă implic total, la fel de mult ca sau chiar mai mult decât autorul, mă consider în egală măsură responsabil pentru calitatea volumului apărut. Un bun editor (înainte de 1989 i se spunea "redactor de carte", diferit de "lectorul" de la editurile literare) este, dacă vreţi, naşul cărţii, în timp ce autorul este părintele ei. Cărţi poate scrie foarte multă lume, răspunderea pentru transformarea manuscrisului sau a fişierului "doc" în carte o are însă editorul, el este răspunzător moral (la aspectul material nu vreau să mă refer, din păcate calitatea cărţii şi succesul financiar par a nu se presupune reciproc) pentru reuşita sau nereuşita editorială. Iar editorii de calitate sunt foarte rari… Sunt câţiva, pot fi număraţi pe degete.
Pentru interviul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

sâmbătă, 21 mai 2011

Prof. Yvan Allaire conferenţiază la Academia Română


În ziua de 23 mai 2011, ora 10,

în Aula Academiei Române,

Yvan Allaire,
membru al Academiei de Litere şi Ştiinţe al Societăţii Regale din Canada

va susţine conferinţa cu titlul

"Statul vs pieţe"

Conferinţa va fi deschisă de acad. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române. Evenimentul este organizat de Comisia de Studii Prospective a Academiei Române şi Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare.

MISTERELE CUVINTELOR. Miciurin cel roşu şi Borlaug cel verde

de Alexandru Ciolan

Rusul Ivan Vladimirovici Miciurin (1855-1935) a fost lucrător feroviar sub regimul ţarist şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Uniunii Sovietice sub regimul bolşevic. A rămas în istorie ca mare încrucişător de peri cu plopi şi de răchite cu micşunele. A lăsat în urmă câteva vorbe de duh precum: "Ştiinţa poate fi într-adevăr reorganizată numai pe baza doctrinei lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin" sau "Nu putem aştepta binefacerile naturii, trebuie să i le smulgem". A fost decorat cu Ordinul Lenin iar oraşul în care a văzut lumina zilei îi poartă numele (Miciurinsk).

Americanul Norman Borlaug (1914-2009) a încrucişat soiuri de grâu şi porumb şi a lăsat lumii câţiva hibrizi care au dublat sau chiar triplat producţiile la hectar şi, zice-se, au salvat de la moarte prin inaniţie un miliard de indieni şi pakistanezi, dar au distrus diversitatea biologică. A fost încununat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1970 pentru că oferise lumii "o alternativă pentru pace şi pentru viaţă - revoluţia verde". Nu ştim ca numele lui să fie purtat de vreun orăşel sau de vreo ulicioară.

"Revoluţia verde" despre care se vorbea în motivaţia acordării Nobelului este prima (cronologic) dintre cele trei realităţi distincte desemnate de sintagmă. Aplicată pentru prima oară în Mexic, graţie finanţării cercetărilor de către fundaţia americană Rockefeller, politica voluntaristă de transformare a agriculturii într-o activitate de tip industrial (folosind seminţe selecţionate, mecanizarea, chimizarea, irigarea, iradierea) promitea cerul şi, mai ales, pământul.

Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

sâmbătă, 14 mai 2011

MISTERELE CUVINTELOR. Prompt, cu ochii pe prompter

de Alexandru Ciolan

În vremurile de început ale televiziunii, în anii de după cel de-al doilea război mondial, un actor de pe Broadway, Fred Barton, terorizat de replicile pe care trebuia să le înveţe zilnic pentru serialul tv în care juca, l-a întrebat pe Robert Kahn, vicepreşedintele new-yorkez cu probleme de radio şi televiziune al studiourilor 20 Century Fox, dacă nu s-ar fi putut crea un dispozitiv care să afişeze replicile. Robert Kahn i-a pasat întrebarea lui Hubert J. Schlafly Jr., conducătorul departamentului de cercetare a aplicaţiilor pentru televiziune de la studiourile Fox. Schlafly, un geniu al tehnicii (pe lângă inventarea teleprompterului, numele i-a rămas legat de prima transmisie prin satelit, din 1973, a unui program de televiziune) a răspuns că era "floare la ureche" şi a venit cu un sistem mecanic (acţionat manual de un operator) de derulare a unui sul de hârtie pe care era scris textul. Consiliul de conducere al studiourilor Fox nu a aprobat ideea. Nu era prima dată când nu întrevedea potenţialul unei noi tehnologii. Cu câtva timp în urmă, Schlafly înaintase consiliului director un memoriu în care propunea ca studiourile să creeze câteva posturi de televiziune (era o perioadă în care Comisia Federală pentru Comunicaţii mai că nu se ruga de americani să ia o licenţă pentru televiziune), dar i se explicase, pe tonul condescendent folosit de orice boss dintr-o mare corporaţie, că americanii preferau să vadă filmele într-o sală de cinematograf şi că niciodată nu se vor zgâi la o cutiuţă care afişează imaginile la dimensiuni meschine... Când pisicile grase din consiliul director au priceput că se înşelaseră şi că televiziunea nu era un moft preţul unei licenţe se ridicase la milioane de dolari.
Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

vineri, 6 mai 2011

MISTERELE CUVINTELOR. Bosonul buclucaş

de Alexandru Ciolan

În pofida neplăcerii şi a reacţiilor, nu de puţine ori violente, pe care le provoacă liber-cugetătorilor militanţi, mustoasa sintagmă particula lui Dumnezeu (cu variantele particula divină sau, mai rar, particula zeu) pare a fi preferată, şi de cititori, şi de jurnalişti, neutrului şi opacului bosonul lui Higgs (sau bosonul Higgs), admis şi prescris de adulatorii ştiinţei.
Numele fizicianului scoţian Peter Higgs (născut în 1929) a devenit larg cunoscut mai ales în ultimul deceniu, când a fost pomenit ori de câte ori presa relata despre încercările sau planurile de detectare a bosonului scalar, corpusculul pe care, într-un articol din 1964, Higgs (foto 1) l-a propus comunităţii ştiinţifice pentru a explica faptul că particulele elementare au masă (fie ea şi masă zero, ca în cazul fotonilor).
Modelul actual din fizica particulelor, numit şi Modelul Standard, îşi propune să prezinte interacţiunile (fundamentale) dintre particulele (elementare) care compun materia (întregului univers). Modelul, dezvoltat în prima jumătate a secolului XX şi finalizat pe la mijlocul anilor '70, explică interacţiunile dintre particule, dar acestea din urmă sunt privite ca fiind lipsite de masă (de unde ar urma că se deplasează, toate, cu viteza luminii). Or, majoritatea particulelor au masă. De unde le vine masa? Aceasta este întrebarea revoluţionară pe care şi-a pus-o Higgs, oferind, drept răspuns, ipoteza unei particule subatomice noi, bosonul scalar, cum l-a numit el, sau bosonul Higgs, cum i se spune astăzi (chiar dacă Higgs nu a fost singurul care a teoretizat-o), responsabilă de generarea masei tuturor celorlalte particule. Ipoteza lui Higgs era atât de curajoasă, încât revista de specialitate la care a trimis articolul l-a refuzat ferm. Europenii admiteau revoluţia muzicală a trupelor Beatles şi Rolling Stones, dar rămâneau surzi la noutatea ştiinţifică. Americanii, deschişi spre Elvis, l-au publicat însă imediat.
De la mijlocul anilor '60 fizicienii se străduiesc să demonstreze experimental existenţa bosonului Higgs, adevărată piatră unghiulară pentru edificiul Modelului Standard: dacă existenţa bosonului se confirmă înseamnă că teoria actuală este valabilă, dacă se infirmă, teoreticienii trebuie să o ia de la capăt şi să construiască din temelii un nou model. Căutarea particulei se face în acceleratoare de particule precum Tevatronul din Statele Unite şi, mai nou, acceleratorul CERN de lângă Geneva, despre care s-a vorbit enorm după 2008, pe care prof. Michio Kaku de la City University din New York îl socoteşte o adevărată "Maşină a Genezei", în stare să re-producă, la scară miniaturală, condiţiile de după Big Bang, Marea Explozie pe care astronomii o pun la originea universului.
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.