Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

vineri, 24 iunie 2011

Opusul Monsanto: Mondragón

de Mărgărita Geică

„Nimic nu deosebeşte oamenii mai mult decât atitudinea faţă de circumstanţele în care trăiesc. Cei care aleg să scrie istoria şi schimbă cursul evenimentelor sunt avantajaţi în faţa celor care decid să aştepte pasivi rezultatele schimbării“. Sunt cuvintele preotului spaniol José Maria Arizmendiarrieta, întemeietorul cooperativelor Mondragón. În 1956 avea să se nască în provincia Gipuzkoa prima cooperativă industrială, a cărei filosofie de afaceri este bazată pe valorile cooperatiste: cooperare, participare, responsabilitate socială şi inovare.
Misiunea cooperativelor combină scopurile principale ale unei organizaţii de afaceri competitive pe pieţele internaţionale cu folosirea metodelor democratice în organizarea ei, crearea de locuri de muncă, dezvoltarea umană şi profesională a angajaţilor şi un angajament de dezvoltare în concordanţă cu mediul social.
În ceea ce priveşte organizarea, cooperativele sunt împărţite în patru arii: finanţe, industrie, distribuţie şi cunoaştere, federaţia cooperativelor Mondragón fiind astăzi cea de-a şaptea mare companie la nivelul Spaniei.
Părintele José María Arizmendiarrieta (22 aprilie 1915 – 29 noiembrie 1976) s-a născut în Barinaga, Markina-Xemein, Biscay, fiind fiul cel mai mare al unei familii modeste.
Şi-a pierdut un ochi într-un accident din copilărie aşa că nu a putut să fie soldat. În schimb, a fost jurnalist pentru ziarele de limbă bască. Acţiunile sale l-au făcut să fie arestat după război şi a fost condamnat la moarte pentru activităţile sale. Eliberat, a dorit să-şi continue studiile în Belgia însă a fost trimis într-o parohie aflată la câteva zeci de kilometri distanţă de oraşul natal. În februarie 1941, avea să pună piciorul în Mondragón. Tânărul preot în vârstă de 26 de ani avea să găsească un oraş încă suferind în urma războiului, al cărui preot local fusese împuşcat de forţele lui Franco.
Arizmendi, cum i se mai spunea, nu şi-a impresionat noii enoriaşi. Unul dintre ei avea să-l descrie astfel: „Vorbea monoton, cu o frazeologie complicată şi repetitivă greu de înţeles…“ Iniţial, enoriaşii au cerut episcopului să-l înlocuiască. Arizmendi era însă decis să găsească o cale de a-şi ajuta enoriaşii şi şi-a dat seama ca dezvoltarea economică – locuri de muncă – era soluţia pentru celelalte probleme ale localităţii. Cooperativele păreau cel mai potrivit mod de a realiza acest lucru. Cooperativele, atât ale consumatorilor cât şi ale lucrătorilor, şi organizaţiile de întrajutorare aveau o lungă tradiţie în Ţara Bascilor, întreruptă însă de război.
În 1943, Arizmendi a instituit Şcoala Politehnică, acum Universitatea Mondragón, un centru de învăţământ democratic, deschis tuturor tinerilor din regiune. Şcoala s-a extins rapid, cu bani colectaţi de la localnici pe la colţuri de stradă. Studenţilor le-a predat însuşi Arizmendi. Şcoala a jucat un rol-cheie în apariţia şi dezvoltarea mişcării cooperatiste, educarea şi responsabilizarea locuitorilor oraşului.
Arizmendi, care a murit în 1976 în Arrasate, este venerat în oraşul său adoptiv şi în întreaga lume de adepţii cooperativelor, care văd că acestea pot fi afaceri eficiente şi transforma comunităţile locale.

Corporaţia Cooperativelor Mondragón
Bunuri în valoare de 4.287 de milioane de euro la nivelul anului 2010. Birouri de afaceri deschise în Brazilia, Chile, China, India, Mexic, Rusia, SUA şi Vietnam. Fabrici deschise – în afara Spaniei – în 18 ţări, inclusiv România – Danobat şi Egurko Planerko.
Corporaţia Cooperativelor Mondragón (CCM) este considerată unul dintre cele mai de succes exemple de întreprinderi deţinute de lucrători, conform ownershipassociates.com. Luându-şi numele de la micuţul oraş basc, din nordul Spaniei, CCM s-a extins nu doar în ţara natală şi în Europa, ci şi în lume. Pentru că reţeaua ei integrată de cooperative face faţă cu succes competiţiei cu marile corporaţii convenţionale pe plan local şi mondial.
Mica firmă pornită în 1956 cu 25 de angajaţi a devenit acum o afacere de succes a 84.000 de oameni din sute de întreprinderi şi organizaţii afiliate deţinute de cei care lucrează în ele.
Firmele CCM sunt cel mai important producător de aparate de uz casnic şi maşini-unelte din Spania, deţin cel mai mare lanţ de supermarket-uri pe piaţa internă spaniolă şi sunt cel de-al treilea mare furnizor de componente pentru automobile din Europa. Printre produsele şi serviciile pe care le oferă se numără antene de satelit, autobuze de lux, prese industriale, structuri metalice mari, dar şi consultanţă în inginerie şi dezvoltare de software, pentru a numi doar câteva.
MCC suportă şi o serie de costuri, cum ar fi sprijinul acordat unor instituţii de învăţământ, lucru pe care corporaţiile obişnuite nu îl fac.
Grupul Mondragón deţine, de asemenea, un record excepţional de creştere a ocupării forţei de muncă, un amestec curios de factori explicând acest record. Aceşti factori includ o strictă politică de neconcediere a membrilor, o rată extraordinar de mare de supravieţuire a întreprinderilor, precum şi utilizarea unui anumit număr de lucrători temporari, în companiile care operează pe pieţele volatile.

Începuturile
Rădăcinile istorice ale Mondragón sunt o poveste complicată. Ţara Bascilor, cu depozite substanţiale de minereuri de fier şi cărbune, a dezvoltat o tradiţie industrială de-a lungul secolelor. Industriile de prelucrare a metalelor de diferite tipuri, precum şi construcţiile navale au prosperat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în secolul XX.
În 1941, în Ţara Bascilor era sărăcie şi represiune ca urmare a Războiului Civil din Spania. Arhiepiscopul regiunii a trimis în zonă un preot tânăr, José Maria Arizmendiarrieta, care avea să joace un rol esenţial în dezvoltarea cooperativelor. Pe scurt, el a fost cel care a inspirat şi a făcut posibilă sprijinirea primelor inovaţii instituţionale ale grupului.
Arizmendiarrieta a început cu… educaţia. În 1943, el a înfiinţat o mică şcoală tehnică pentru tineri. Pe măsură ce anii absolveau şcoala, a organizat asociaţii locale de toate tipurile, de obicei sub auspiciile Bisericii, şi bazându-se pe lecturile sale din ştiinţele sociale şi pe doctrina socială catolică, treptat, le-a prezentat participanţilor ideile sale cu privire la relaţiile economice şi sociale. De-a lungul anilor, un nucleu de tineri dedicaţi s-a format în jurul valorilor propuse de Arizmendiarrieta. În cele din urmă, cinci din acest grup au absolvit şcoala tehnică, au devenit apoi ingineri şi, în 1955-1956, au deschis o afacere cu sobe pe baza de parafină, numită Ulgor.
Pe măsură ce economia îşi revenea după război, noi afaceri şi-au găsit relativ uşor pieţe de desfacere locale şi regionale. Nu a fost o competiţie internă, dar piaţa spaniolă a fost foarte protejată de presiuni din afara în anii 1950 şi 1960, un factor cheie în dezvoltarea companiilor Mondragón. Arizmendiarrieta a convins curând grupul că acestea ar trebui să aibă o sursă directa de capital propriu bancar şi în 1959 i-a ajutat să pună bazele Caja Laboral Popular.
La mijlocul anilor ’60, firmele Mondragón erau stabilizate; multe crescuseră la dimensiuni rezonabile şi erau în total peste 30. Toate au devenit în mod legal afiliate cu Caja Laboral prin semnarea unui „contract de asociere“, adoptând acelaşi set de reguli şi trimiţându-şi reprezentanţi la Adunarea Generală Caja pentru a face politica de grup. Mai multe alte instituţii importante au fost înfiinţate: un colegiu de inginerie în 1968, precursorul supermarket-urilor, lanţul de magazine Eroski, în 1969; Lagun Aro, reţeaua de securitate socială şi un serviciu de pensii, devenit independent de Caja în 1973.
Afacerile au continuat să crească, iar grupul s-a extins, dar nu exploziv, ca în primii ani.
O trăsătură definitorie a cooperativelor Mondragón de-a lungul istoriei a fost capacitatea de a adapta structurile lor instituţionale globale la circumstanţele în schimbare. În primii ani, cele mai multe dintre cooperative funcţionau mai mult sau mai puţin independent. Dar, pe măsură ce pieţele au devenit mai mari şi mai competitive, firmele au început să vadă avantajele unirii forţelor. Începând încă de la mijlocul anilor ’60, şi apoi într-o măsură mult mai mare la sfârşitul anilor ’70 şi ’80, societăţile comerciale au constituit subgrupuri regionale pentru a le oferi o gestionare strategic cuprinzătoare şi servicii conexe. Până la sfârşitul anilor ’80, grupul ca întreg a simţit că acest aranjament nu mai era adecvat. Pieţele erau globale şi Spania era integrată în mediul concurenţial al Uniunii Europene.

Structura de conducere
Grupul Mondragón a răspuns la aceste presiuni concurenţiale în mai multe moduri, dar răspunsul cel mai semnificativ a fost un brand special de unificare structural-juridică. Noua structură, creata în 1991, a adunat toate întreprinderile şi organizaţiile de sprijin sub un singur acoperiş: Corporaţia Cooperativelor Mondragón (CCM). Subgrupurile regionale au fost în mare parte dizolvate şi întreprinderile cooperatiste individuale au fost grupate în sectorul industrial din cadrul noii structuri CCM: trei grupuri principale de afaceri (financiar, industrial şi de comerţ cu amănuntul) şi, în cadrul Grupului Industrial, şapte divizii diferite.
CCM este acum condusă de un preşedinte şi un Consiliu general, compus din nouă vicepreşedinţi (câte unul pentru fiecare grup sau diviziune), precum şi din directorii celor şase departamente centrale. Oficialii CCM subliniază că scopul reorganizării nu a fost controlul centralizat operaţional, ci mai degrabă o coordonare mai strânsă a activităţilor în cadrul sectoarelor de afaceri comune şi consolidarea planificării strategice. Caja Laboral rămâne o instituţie centrală, dar acum se dedică unei activităţi bancare mai strict definite. Capitalul său de risc, precum şi funcţia de elaborare a politicilor de consultanţă şi de grup au fost în mare măsură mutate în altă parte.
Noile organe de conducere sunt responsabile pentru cele două structuri de guvernare reprezentativă, un Congres şi un Comitet permanent. La Congres participă reprezentanţi aleşi de toate cooperativele din corporaţie (în proporţie indirecta cu mărimea lor) şi este organismul de bază în elaborarea politicilor pentru CCM ca întreg, înlocuind Adunarea Generală a Caja. Comitetul permanent este format din 17 oameni aleşi din rândul reprezentanţilor din Consiliile de administraţie ale grupurilor sectoriale şi diviziilor. Comitetul permanent numeşte preşedintele CCM (CEO), trebuie să aprobe alegerea preşedintelui pentru Consiliul General şi, în general, serveşte ca un consiliu de administraţie internă.
Dacă CCM pare, la prima vedere, mai mult un conglomerat convenţional, principiile de bază ale Mondragón sunt încă în vigoare. Fiecare cooperativă este în continuare, în mod legal şi, într-o mare mîsurî, funcţional, o unitate autonomă controlată de Adunarea Generală a lucrătorilor-membri. Fiecare firmă s-a alăturat (sau, în câteva cazuri, a respins aderarea), la CCM printr-un vot al Adunării Generale şi poate vota oricând pentru ieşirea din corporaţie. Cu toate acestea, noul regim a generat controverse în cadrul grupului pe probleme cum ar fi centralizarea autorităţii, distanţarea birocratică a conducerii de membri şi altele.
Cert este că CCM este acum o afacere internaţională de miliarde de dolari cu o structura interna inventiva.

Structura internă
Practic toate societăţile cooperatiste din CCM au acelaşi statut şi structură internă. Adunarea Generala a membrilor-lucrători este cea mai înaltă autoritate din cadrul firmei şi ia decizii bazate pe principiul un membru – un vot. Adunarea Generală trebuie să se reunească cel puţin o dată pe an (de obicei o face de două ori), revizuieşte şi aprobă planul anual de afaceri şi îşi alege un Consiliu de conducere (un consiliu de administraţie internă) şi un preşedinte al Consiliului general. Membrii Consiliului şi preşedintele au un mandat de patru ani şi pot fi realeşi. Consiliul general numeşte şi are posibilitatea de a elimina CEO-ul şi trebuie să aprobe alegerea directorilor executivi numiţi de acesta. Consiliul se întruneşte bisăptămânal sau lunar pentru a face sau a revizui propunerile de politici pe care Adunarea Generală trebuie să le ia în considerare, să monitorizeze echipa de management şi performanţa companiei şi punerea în aplicare a politicii companiei.
Intreprinderile din CCM au, de asemenea, un Consiliu Social, care se întruneşte lunar şi este format din reprezentanţi aleşi de către departament, cu mandat de doi, putând fi realeşi. Consiliul Social serveşte la facilitarea comunicării între management şi linia frontului şi prezintă perspectiva lucrătorilor din prima linie în discuţiile cu managementul superior. Se pronunţă în orice chestiune importantă pentru lucrători, dar se concentrează, de obicei, pe comunicarea cu managementul şi pe problemele legate de condiţiile de muncă, sănătate şi siguranţă, de calendarul de lucru şi de relaţiilor de muncă şi de personal.

Rolul Băncii Caja Laboral şi al diviziei antreprenoriale
Un rol esenţial în succesul CCM îl joacă dezvoltarea grupului de „instituţii de sprijin“. Unul dintre acestea este grupul de afaceri, bazate mai întâi pe regiune, şi mai apoi pe sector. Dar poate că cea mai importantă dintre aceste instituţii de sprijin, în special în primele două decenii, a fost banca grupului, Caja Laboral. Firmele deţinute de angajaţi au avut în mod tradiţional mari dificultăţi în obţinerea de finanţare adecvată. Părintele Arizmendiarrieta i-a convins pe cei din Mondragón să fondeze o organizaţie de finanţare, creată special pentru a oferi lucrătorilor-proprietari capital, pentru a răspunde, în general, la necesităţile financiare ale noilor întreprinderi cooperative şi ale cooperativelor care se confruntă cu dificultăţi. Caja a îndeplinit un alt rol-cheie de sprijin de-a lungul anilor, printr-o organizaţie internă unică numită „Divizia antreprenorială“. Această divizie a fost creată cu rolul de a oferi un management extins şi consultanţă tehnică întreprinderilor noi şi în extindere, ca şi firmelor cu probleme din reţea. Asistenţa diviziei antreprenoriale a fost crucială pentru succesul pe termen lung al multor întreprinderi din grup.
Rolul Caja s-a schimbat însă considerabil în ultimele decenii. Pe măsură ce societăţile cooperative deveneau mai mari şi nevoile lor financiare şi de piaţă şi mediul de reglementare au evoluat, CCM şi Caja au luat decizia strategică ca cea din urma să se concentreze mai mult asupra consumatorilor tradiţionali şi asupra afacerilor bancare. În 1991, divizia antreprenorială a fost dizolvată, dar scopul nu a fost în nici-un caz abandonat.
Funcţiile ei pur şi simplu au fost transferate către alte instituţii din cadrul CCM. O instituţie denumită Fondul Intercooperatist Central, la care fiecare societate cooperativă contribuie cu 10% din profitul anual, şi alte instituţii similare furnizează capital de risc, în timp ce asistenţa tehnică şi de gestionare este asigurată de Departamentele Centrale ale CCM sau de personalul din diviziile sectoriale. În plus, o parte din foştii specialişti ai diviziei de antreprenoriat au creat o nouă cooperativă, LKS Consulting (şi mai târziu încă una, LKS Engineering), care vinde servicii de consultanţă pentru cooperative şi alte organizaţii.

Părintele Justin Pârvu: România – rezistenţa ortodoxă din Balcani

Interviu realizat de monahia Fotini, apărut în numărul 17 / 2011 al revistei Atitudini.


Părinte, vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre poetul şi mărturisitorul Radu Gyr. V-a ajutat poezia lui Radu Gyr în închisoare?

Pentru mine, a fost foarte impresionant un moment din viaţa de detenţie a lui Radu Gyr, anume – asumarea sentinţei condamnării la moarte, care s-a judecat timp de un an de zile. Timp de un an de zile omul acesta a stat cu nesiguranţa zilei de mâine, aşteptând în orice clipă să fie executat. Această tortură psihică mi s-a părut cea mai groaznică posibilă. Pentru că era atât de inumană şi bestială purtarea gardienilor, încât nu vă puteţi imagina. De pildă, condamnaţii la moarte erau încarceraţi într-un corp anume, iar gardienii mimau executarea altora şi trăgeau câte un foc de armă, aşa de formă, ca să audă deţinuţii, care aşteptau cu sufletul la gură să le vină rândul. Era groaznic să trăieşti aceste momente.

Uneori îşi băteau joc de ei, minţindu-i că urmează să fie executaţi. Bieţii deţinuţi erau legaţi la ochi şi trimişi în faţa plutonului de execuţie care trăgea cu gloanţe false, şi apoi erau duşi iarăşi la celulă. Iar după două-trei săptămâni veneau şi anunţau schimbarea pedepsei. Cei care aveau condamnări la moarte erau supuşi la chinuri şi pedepse mai aspre, cum ar fi scaunul electric, o alimentaţie minimă şi te făceau de ajungeai ca o cârpă lepădată. Deveneai ca un om mort de viu. Eu însumi am stat în celulă cu un comandant legionar de prin Ardeal, care a întâmpinat astfel de torturi – Roşca Mihai. Şi ajunsese, săracul, în starea asta de cădere morală şi fizică, tot așteptându-și condamnarea timp de o lună de zile. După o lună de zile, a venit comutarea pedepsei. Dar când mă gândesc la Radu Gyr că a stat un an de zile supus acestei terori… Însă Gyr avea o imensă forţă lăuntrică. El nu s-a lăsat înspăimântat prea mult de moarte. El a primit cu seninătate condamnarea, el se simţea onorat să își dea viaţa pentru Dumnezeu şi idealul său. Poeziile lui Radu Gyr au fost Psaltirea închisorii. Toţi ne-am hrănit din poezia lui, care era binecunoscută nu doar de deţinuţii legionari, ci şi de toţi ceilalți, de alte orientări politice, care rămâneau uimiţi şi pătrunşi de sacrificiul legionarilor, care renunţau şi la puţina lor porție de mâncare pentru a salva pe altul mai plăpând. Însuşi gestul de a oferi ceva altui deţinut în închisoare putea fi fatal, pentru că dacă erai prins, erai aspru pedepsit sau chiar executat pe loc. Deci, era şi un risc foarte mare la care se supuneau. Şi pentru faptul că ştiai o poezie de Radu Gyr, te trezeai imediat cu dosarul verde.

Prima poezie de Radu Gyr, pe care am învăţat-o, a fost As’noapte, Iisus… Poeziile lui erau scrise pe perete sau pe pantof. Radu Gyr a fost aşa de mare, că nici măcar nu s-au putut atinge de el: a rămas viu şi nevătămat.

Cum reuşeaţi să scrieţi pe pantof?

Umezeai oleacă pantoful, talpa, şi scriai cu varul de pe perete. Se imprima extraordinar varul în cauciucul acela înmuiat. Unii mai confecţionau peniţe din lemn de fag sau stejar. Noi ne lăfăim acum cu calculatoarele că încap mii de cuvinte pe un centimetru pătrat, pe când acolo noi scriam numai începutul cuvântului, ca să încapă. Aşa procedam şi cu alfabetul morse, băteam doar începutul cuvântului, iar restul era de la sine înţeles. Erau deţinuţi cu o aşa inteligenţă încât ştiau din memorie poezii întregi, citate întregi din Sfânta Scriptură şi le transmiteau pe calea aceasta a alfabetului morse. De aceea mergea foarte rapid comunicarea prin morse; era o adevărată publicaţie şi ziaristică. Însă gardienii au aflat de alfabetul morse şi de acum stăteau cu stetoscopul la ureche şi ascultau prin celule. Dar şi noi învăţasem unde să ne aşezăm să batem în perete. Eu mă aşezam în unghiul morţii, imediat după uşă, între uşă şi perete, şi ei nu aveau cum să vadă; stăteam cu spatele aşa la perete şi cu mâna băteam morse. Iar gardianul te vedea că stai popândău acolo, şi îşi zicea: „Ei, acela nu face nimic”.

Martirii din temniţele comuniste sunt criticaţi pe de o parte că nu au adus un aport Bisericii, şi nici neamului, datorită controversatei lor apartenențe politice…

Iniţiatorii Mişcării Legionare erau în primul rând oameni creştini model, erau nişte modele ale societăţii. Ei au adus un mare aport neamului şi Bisericii în acea perioadă. Au refăcut viaţa bisericească şi duhovnicească a poporului, pentru că era o oarecare decădere. Au întreţinut o flacără aprinsă de rugăciune, au întreţinut un spirit viu al jertfei şi sacrificiului, al omeniei. Acei tineri nu au urmărit scopuri politice, ci doar să înalţe neamul pe linia Bisericii. Nu era vorba de vreo rătăcire, să pui neamul mai presus de Biserică, ci doar să aduci neamul în Biserică şi la consolidarea aceasta, au contribuit minţile cele mai înalte ale culturii şi spiritualităţii noastre de atunci, pe care noi acum le îngropăm. Ei au reuşit să îi dea ţăranului o pâine mai ieftină, acesta era de altfel scopul lor. În afară de asta, ei au avut un rol foarte important în stăvilirea comunismului.

De pildă, în anul 1920, când era ancorat la Iaşi steagul roşu deasupra atelierelor din Nicolina, alături de fotografia lui Marx, Codreanu s-a ridicat şi a aruncat de acolo cârpa aceea roşie. Atunci mult tineret s-a ataşat Mişcării Legionare. Erau multe manevre străine, ce introduceau la noi în țară corupţia, în special ruşii şi evreii, care stăpâneau presa, învăţământul şi comerţul. Legionarii nu au avut nimic cu poporul evreu în sine. Ba chiar erau mulţi evrei simpatizanţi ai Mișcării, iar Radu Gyr însuşi a înfiinţat Teatrul Evreiesc. Însă s-au ridicat împotriva lor, atunci când atentau asupra teritoriului nostru românesc.

Politica întotdeauna a fost asemeni păgânismului cu care a luptat Creştinismul de-a lungul secolelor, încă de la începuturile lui. Ca şi atunci, aşa cum spunea şi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, creştinul trebuie să se lepede de imoralităţile păgâne, apoi să înveţe legea creştină, să cunoască adevărata filosofie, a cultivării calităţilor sufleteşti şi apoi să le aplice practic în viaţa de zi cu zi. Aceasta a făcut Mişcarea Legionară şi munca lor sinceră le-a încununat-o bunul Dumnezeu cu martiriul. Bineînţeles că cei care au învins au scris istoria şi au scris-o cum le-a plăcut, transformându-i pe legionari în nişte terorişti, nazişti, antisemiţi. Ei vin acum cu holocaustul lor, cum că românii i-au maltratat şi i-au dus în lagăre; dimpotrivă noi i-am protejat pe evrei. Antonescu avea ordin de la germani să îi aresteze pe evrei şi să îi închidă în lagărul din Transnistria. Antonescu ce a făcut? Nu a arestat niciun evreu. Ci în locul evreilor a adunat toţi ţiganii, i-a dus în lagăr, unde trebuiau duşi evreii. Nemţii ne întrebau cum stăm cu evreii. „Da, i-am deportat pe evrei”, pe când evreilor le-a dat în alb paşaport Antonescu să părăsească ţara şi aşa au scăpat de uciderea nemţilor.

Este cunoscut faptul că era o relaţie amicală între Codreanu şi rabinul sef din România, care a fost foarte impresionat de personalitatea Căpitanului, şi se întrețineau în discuții. Căpitanul era chiar şi împotriva nazismului. Se ştie că atunci când au vrut să cumpere o maşină, Codreanu a dat ordin camarazilor săi să cumpere o maşină străină, dar numai nemțească să nu fie. Nu împărtăşea deloc spiritul egoist al nazismului. Dacă nu era Mişcarea Legionară am fi avut aceeași soartă cu a sârbilor, cum au fost ei decimaţi de germani, cu protecţia papalităţii cu tot. În fond, atât ruşii cât şi germanii erau state cu o puternică doctrină ateistă.

Dacă acei tineri de care povesteaţi au reușit să coboare steagurile roşii, vom reuşi oare şi noi să înlăturăm steagurile ungureşti de pe clădirile principale ale Statului Român, aşa cum de pildă s-a întâmplat la Târgu Mureş unde ungurii şi-au arborat aşa-zisul steag al Ţinutului „secuiesc”, deasupra steagului României? Credeţi că vor dobândi autonomie, după cum urmăresc?

Conform situaţiei actuale, ei nu au cum să dobândească autonomia, dar în viitorul apropiat posibil; depinde de noi. Ei acum fac doar nişte teste, să vadă cam care este temperatura românilor, ca astfel să se pregătească şi să ştie cum să acţioneze. Ei nu își doresc o autonomie în sine, ci doar un pretext pentru a ne putea sta în coastă, să genereze dezbinare, la ordinele marilor puteri. Pentru că tot acest „dans” maghiar este şi în interesul occidentalilor, de aceea își permit o aşa îndrăzneală, însoţită de gesturi sălbatice. Iar românii, la ora actuală, sunt stăpâniţi de duhuri străine, nu mai este duhul de altădată, sentimentul jertfei de neam, şi nici nu mai există o astfel de educaţie, ba dimpotrivă. Tinerii noştri sunt încurajaţi să plece din ţară în lumea întreagă, şi în special cei care au capacităţi mai înalte, astfel încât ţara aceasta să rămână a nimănui.

Şi ajungem la scopul pe care duşmanii acestui neam îl urmăresc de zeci de ani: să nu existe o rezistenţă în zona asta balcanică. Apoi, de unde să mai fie vlagă de român, dacă bieţii sunt crescuţi la televizor şi calculator, sleiţi de puteri sufleteşti şi fără un ideal sau o conştiinţă puternică? De vină sunt şi profesorii care nu cultivă în sufletul elevului sentimente nobile, sentimente patriotice. Pentru că în fond ce este patriotismul? Patriotismul este dragostea şi respectul faţă de înaintaşii noştri, voievozi, eroi şi martiri care şi-au dat viaţa pentru a ne oferi nouă o Românie puternică. Nu, acum schimbă istoria din manualele şcolare şi îl îndobitoceşte ca să nu mai ştie românul de unde vine şi încotro se duce. Ce respect să mai aibă românii faţă de înaintaşii lor, dacă ei nu au respect nici măcar faţă de părinţii lor, acceptând să fie scoase din buletinele de identitate numele părinţilor. De altfel s-a ajuns la un punct foarte înaintat al globalizării. La ora actuală, putem spune că Europa este o moscovie peste tot, comunism.

Cum vedeţi conflictul din ultima vreme dintre patriarhiile ortodoxe, cu precădere între cea a Ierusalimului şi cea a României?

Acestea nu sunt decât nişte cancanuri patriarhale, care sunt provocate special spre a ţine Biserica în tulburare şi conflict. Ştim foarte bine că şi patriarhii au azi susţinere şi interese politice, pentru că nu mai există nicio instituţie nedirijată la ora actuală. Sunt interese neortodoxe de scindare a Bisericii. Au mai fost în istoria Bisericii conflicte între Patriarhii, dar au ţinut mai presus de toate neştirbită unitatea Bisericii, călcând în cele din urmă peste toate orgoliile şi neînţelegerile lor. Dacă, azi, capii bisericilor se bat de la o bucăţică de pământ, ce încredere să mai aibă credincioşii în ei? Cum mai pot ei propovădui neagoniseala şi smerenia? Noi fericim pe făcătorii de pace şi nu preafericim pe făcătorii de dezbinare. Duşmanii Bisericii dănţuiesc de bucurie, uitându-se la conflictele dintre ortodocşi, iar aceşti patriarhi, cu voie sau fără voie, cad în laţurile lor, făcând jocul acestor neiubitori de adevăr. Să ne rugăm pentru pacea şi unitatea lor!

Apar multe articole în presă cu caracter ateist, denigratoare la adresa creştinilor practicanţi, încercând să anuleze convingerile de bază ale Ortodoxiei, cum ar fi credinţa în viaţa de apoi. Credeţi că afectează viaţa creştină?

Aceste articole apar tocmai spre a opri oamenii să ia calea credinţei. Pentru că această criză economică i-a determinat pe oameni să se refugieze mai mult în sânul Bisericii. Şi acest lucru îi deranjează pe cei ce vor să obţină alte rezultate de pe urma acestei crize provocate; credinţa nu face parte din planul lor. Iar lumea intelectuală, în general, nu prea a avut convingeri religioase, ci a scris pentru cine a întins un salariu mai mare. Oamenii presei scriu la comanda stăpânilor lor. Ateismul bolşevic tot încearcă să renască. Aceşti oameni vor ca noi să ajungem nişte roboţi, adică oameni fără niciun scop şi ateismul este arma lor de bază. Au provocat sărăcia, ca omul să nu se mai gândească decât la o bucată de pâine pentru ziua de mâine. Dar, iată că oamenii se mai gândesc şi la Dumnezeu.

Această robotizare a societăţii, ei o încearcă acum şi prin invazia erei electronice, prin aceste cipuri, împotriva cărora sfinţia voastră aţi tras un mare semnal de alarmă şi aţi sfătuit credincioşii să nu le accepte cu niciun chip şi să ceară autorităţilor dreptul la o viaţă liberă, o viaţă normală. Mulţi dintre aceşti credincioşi sunt însă bulversaţi, deoarece primesc sfaturi diferite de la alţi duhovnici, unii chiar de renume, inclusiv din Sfântul Munte Athos iar sfinţia voatră aţi fost acuzat că panicaţi creştinătatea şi provocaţi tulburare…

A spune un adevăr nu înseamnă că produci panică. Uneori adevărul e greu de purtat, mai ales pentru cei ce nu se leapădă de cele ale lumii. De altfel şi vin mulţi credincioşi care s-au dus să viziteze Muntele Athos, Ierusalimul şi alte oaze duhovniceşti ale lumii şi se întorc înapoi aproape neschimbați, contrariaţi chiar că nu mai găsesc acolo o viaţă de asceză şi nevoinţă, după cum se aşteptau, după cum citesc prin paterice şi prin cărţi. Nu mai găsesc decât sfinte moaşte şi icoane făcătoare de minuni, de unde primesc mângâiere şi ajutor în necazurile lor, dar un sfat, o susţinere duhovnicească – cu anevoie găsesc.

Din păcate, Athonul s-a modernizat şi şi-a ieşit de pe făgaşurile lui de altădată. Majoritatea călugărilor sunt neinformaţi şi nu sunt la curent cu problemele oamenilor, dar dacă ar fi avut dragoste şi durere pentru lume, ar fi descoperit prin Duhul Sfânt ce să le spună. Dar uneori, pentru că stăm izolaţi de lume şi mergem la slujbele Bisericii şi facem câte o demonstraţie de priveghere, ni se pare că ne-am făcut datoria şi că avem rugăciune. Rugăciunea este smerenie şi durere pentru celălalt. Athoniţii trebuie să aibă mare grijă în ceea ce spun, pentru că omul simplu se îndreaptă către ei cu credinţă, ştiind că este un munte aflat sub protecţia Maicii Domnului, un munte al nevoinţelor sihăstreşti, un far de lumină pentru ei.

Viaţa creştină din Grecia a decăzut foarte mult şi evlavia românilor îi depăşeşte. Nu ai să vezi în curţile bisericilor noastre credincioşi care să fumeze, la ei însă credincioşii fumează alături de preoţi. Şi eu, când am ieşit din închisoare, am călătorit spre Athos cu gândul de a rămâne acolo, dar primul călugăr grec pe care l-am întâlnit, era unul care fuma nestingherit în văzul lumii. Nu mi-a mai trebuit Athos şi abia aşteptam să mă întorc în ţărişoara mea. Bineînţeles că nu toţi sunt aşa, sunt şi acolo oameni aleşi, oameni ai rugăciunii, dar la greci fumatul şi alte obiceiuri sunt lucruri normale, fireşti, nu îşi mai pun problema că păcătuiesc.

Ce le transmiteţi athoniţilor care contestă poziţia sfinţiei voastre referitoare la cipuri?

Athoniţilor care contestă această convingere a noastră, eu le transmit să aibă grijă să nu se depărteze de la principiile şi acrivia adevăraţilor athoniţi, bătrânilor care le-au lăsat lor rânduielile athonite. Să nu se depărteze, prin modernizare, pentru că vine osânda lui Dumnezeu şi nu o să mai avem nici atât cât ne dă Dumnezeu. Să ne gândim că judecata va începe de la casa noastră ortodoxă. Ei trebuie să fie un model de morală creştină şi lepădare de cele lumeşti, ca să nu se facă sminteală fraților mai mici, care vin către ei ca la nişte luminători ai Ortodoxiei. Iar dacă nu cunosc aceste probleme şi nu au găsit răspuns înaintea lui Dumnezeu la aceste probleme, mai bine le-ar fi lor să tacă decât să grăiască împotrivă. La judecată o să îi întrebe Dumnezeu: ce aţi făcut voi pentru neamurile acestea ortodoxe? Să dea Dumnezeu să iasă cu bine la această întrebare.

Iar credincioşilor care sunt derutaţi de poziţia lor, ce le spuneţi?

Ortodocşilor noştri români le transmit să fie credincioşi principiilor creştine unde s-au născut. Pentru ei, cea mai sănătoasă rânduială este acolo unde s-au botezat şi au văzut lumina zilei şi a Ortodoxiei. Să fie statornici în ceea ce le-am spus şi până acum, să nu primească aceste otrăvuri electronice, pentru că sunt periculoase, atât pentru viața aceasta temporară, cât şi pentru cea veşnică, datorită scopurilor antihristice ce le ascund. Să se gândească, aşa cum spune psalmistul – că toată bogăţia aceasta a lumii este deşertăciune. Am spus şi alte dăţi: nu trebuie să primim aceste strâmtorări şi necazuri cu panică, ci cu bărbăţie şi seninătate să mergem pregătiţi cu sufletul pe poarta cea strâmtă a Crucii, prin care a intrat Hristos şi ne-a ridicat la frumuseţea cerească. Noi nu avem aici cetate stătătoare, ci luptăm nădăjduind în Împărăţia veşnică, Împărăţia lui Dumnezeu. Neamul nostru este obişnuit cu suferința şi va trece şi de această ispită, pe care o consider ca pe cea mai periculoasă din toate care au fost până acum. Dar Dumnezeu, cum ne-a orientat atâtea veacuri, o să ne orienteze şi de aici înainte.

Cu timpul își vor da seama din ce în ce mai mulţi că aceste cuvintele ale mele au fost adevărate şi mă rog pentru ei ca să poată face faţă urgiei ce va veni şi să biruiască fiara antihristică, ce i s-a dat putere să biruiască şi pe cei aleşi de îi va fi cu putinţă. Noi nădăjduim că, creştinătatea se va trezi şi va primi puterea Sfântului Duh, pentru rugăciunile martirilor şi tuturor sfinţilor noştri, cărora ne rugăm. Amin!

miercuri, 22 iunie 2011

Ovidiu Hurduzeu: „Românii trebuie să fie din nou stăpâni la ei acasă“

Interviu de Răzvan Papasima

Scriitorul Ovidiu Hurduzeu radiografiaza critic peisajul cultural romanesc si da solutii nationalist-distributiste pentru regasirea spiritului si a traditiilor unei societati aflate in plina degringolada globalista. Recent revenit in Romania pentru o scurta vacanta, a sustinut mai multe conferinte intr-un periplu prin tara, dar si in Republica Moldova. Inainte de a pleca spre Statele Unite, Ovidiu Hurduzeu a acordat revistei VIP un interviu ale carui raspunsuri nasc intrebari profunde.

Traiti de aproape doua decenii in Statele Unite, dar ati ramas, sufleteste, in Carpati. Cartile dvs., in special A treia forta: Romania profunda si Economia libertatii, sint dovezi materiale ale acestei captivitati spirituale si, in acelasi timp, o incercare de a schimba starea de fapt din tara. Ce-i lip­seste Romaniei pentru a fi bine?

Romanii trebuie sa fie din nou stapini la ei acasa. In prezent, Romania nu mai este o casa, o gospodarie, ci o gara in care astepti trenul pentru o alta destinatie. Nu mai este o patrie, ci un loc unde se fac bani sau se crapa de foame, un cazinou sau un ghetou, o locuinta temporara, pe care vrei cit mai repede s-o parasesti. Cred ca majoritatea romanilor isi pregatesc copiii sa para­seasca tara. Cind esti mereu pe picior de plecare, nu-ti mai pasa ce se intimpla in jur. De aici, lipsa de reactie a popu­latiei fata de toate evenimentele negative care o afecteaza. In ochii multora, a lupta pentru Romania, a fi patriot, nationalist sau cum vreti sa-i spuneti, a devenit o actiune subversiva. Pina nu dispare patologia sociala a „pa­rasirii corabiei“, nu prea exista sanse pentru o schimbare la fata a Romaniei.

Pentru interviul integral în revista VIP click AICI.

Otravă înghiţită și lumină refuzată (II)

de Nicolae Dărămuş

„În 2009, acoperiţi de crepusculul unui ianuarie, rulând pe un drum aglomerat aproape de Lake Worth în Florida, am intrat dintr-odată într-o zonă stranie, un fel de cimitir format din lungi şiruri de case neluminate, părăsite, afişând futile panouri «de vânzare», «de închiriat». Toţi proprietarii acestor locuinţe modeste fuseseră expulzaţi fiindcă nu îşi plătiseră cheltuielile. Locul picura umilinţa părinţilor, disperarea copiilor, întrupând decadenţa unei societăţi.

«La grandeur d’une civilisation se juge à la façon dont el traite les plus faibles» («Grandoarea unei civilizaţii se judecă după felul în care îi tratează pe cei mai slabi» – n.m.), scria Jean Rostand. Civilizaţia americană părea să fi ajuns rău sub acest aspect.“ Nu este începutul unui roman, cum ar sugera talentul literar al autorilor – prof. dr. Yvan Allaire şi prof. dr. Mihaela Fârşirotu –, ci al unei lucide şi generoase cărţi de analize şi sugestii economice: Plaidoyer pour un nouveau capitalisme (Pledând pentru un nou capitalism). Captând cititorul prin adevăruri de bun-simţ, rostite ferm de un adept declarat al capitalismului (prof. dr. Yvan Allaire este, după Financial Post Magazine, „unul dintre cei şase guru economici ai Canadei“, membru în Consiliul Forumului Economic de la Davos etc.), cartea trezeşte în cititor nădejdi şi ceea ce aş numi „emoţia demnităţii“.

Cuvinte ca o sabie de cristal
„Această carte atacă dur sistemul financiar, ca şi pe anumiţi operatori care îl jefuiesc. Noi estimăm şi încercăm să demonstrăm că, pe nesimţite, economiile ţărilor – cea a Statelor Unite în primul rând – au fost împinse spre o formă de capitalism în care pieţele financiare domină, fac legea şi îşi impun voinţa întreprinderilor. Afirmăm că această evoluţie nefastă este cauza fundamentală a crizelor şi fiascourilor financiare repetate de două decenii încoace. Propunem reforme care, în opinia noastră, ar reaşeza finanţele la locul modest pe care ele ar trebui să îl ocupe şi care ar aduce în întreprinderi o gestionare pe termen lung, precum şi un anume nivel de loialitate, de încredere mutuală şi solidaritate esenţiale bunei funcţionări a oricărei organizaţii umane“ – scriu în continuare autorii. Într-un interviu acordat de aceştia, rezumat în cele ce urmează, referirile la România au fost clare.

Pentru articolul integral din Kamikaze, click AICI.

vineri, 17 iunie 2011

MISTERELE CUVINTELOR. Efectul yo-yo

de Alexandru Ciolan

Yo-yo (ortografiat şi yoyo), numele contemporan pentru discul care urcă şi coboară pe o sfoară, jucărie simplă şi veche de când lumea, apare (incredibil!) într-un dicţionar românesc de-abia în anul 2000 (în Marele dicţionar de neologisme al lui Florin Marcu).

Jucăria pare a se fi născut, ca atâtea alte lucruri, în China antică, cu vreo mie de ani înainte de Hristos şi era pe atunci din fildeş şi fir de mătase. Cinci secole mai târziu, în Grecia, pictat pe un vas, aflăm un băiat care ţine în mână un diskos, un disc atârnat de o sfoară (foto 1). După multe veacuri în care nu ştim mai nimic despre soarta jucăriei, Europa o redescoperă şi face din ea un obiect de alungat plictisul aristocratic. Un portret de la sfârşitul secolului al XVIII-lea îl înfăţişează pe cel ce ar fi trebuit să devină Ludovic al XVII-lea al Franţei (mort în închisoare la vârsta de zece ani) ţinând în mâna dreaptă ceea ce se numea un bandalore (foto 2). Tot cu bandalore se juca, la 1791, şi o cochetă pariziancă (foto 3). Pe generalul Lafayette, pe contele Mirabeau şi pe Napoleon jucăria îi ajuta să-şi adune gândurile. Peste Canalul Mânecii, viitorul George IV se joacă şi el, într-un portret, cu un quiz.

Atât jucăria actuală, cât şi numele ei nu ne vin însă pe filieră eropeană, ci de peste mări şi ţări: din Filipine şi din Statele Unite. În tagalog, limba vorbită în insula Luzon, yo-yo înseamnă "du-te-vino", iar legenda urbană ţesută în anii '30 de producătorul nord-american al jucăriei pretinde că ar fi fost iniţial o armă, inspirată de modul de a vâna al cameleonului: desfăşurându-şi limba, acesta înhaţă prada, după care îşi înfăşoară la loc limba în gură. Ascunşi în copaci, filipinezii ar fi aruncat asupra vânatului o piatră aflată la capătul unei corzi din liane. Dacă rata ţinta, piatra revenea, cuminte, asemenea bumerangului, la vânător. Existenţa armei nu a fost dovedită, dar yo-yo era în Filipine cea mai populară jucărie, pe care şi-o construia orice copil.

Pentru articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

joi, 16 iunie 2011

Statul şi pieţele

de Yvan Allaire

Prezentare la Academia Română
Bucureşti, 23 mai 2011

Criză financiară sau criză morală…?
• Criza financiară din 2007-2008 s-a transformat în multe state în recesiune economică şi în criză fiscală;
• Cruda ironie este că guvernele au trebuit să se îndatoreze pentru a salva sistemul financiar şi pentru a face faţă recesiunii pe care tocmai acest sistem o produsese; apoi guvernele au fost forţate să impună popoarelor lor politici de austeritate pentru ca aceleaşi bănci să nu cumva să sufere pierderi în urma creditelor acordate guvernelor;
• Criza financiară a fost de fapt o criză morală, care încă nu a luat sfârşit;
• În acest timp, se depun mari eforturi menite a reglementa funcţionarea sistemului financiar, sau cel puţin a lăsa impresia că se face aşa ceva…
• „Şi totuşi, nu putem să nu fim cuprinşi de un sentiment de zădărnicie la vederea acestui masiv efort, de impresia că nu se vizează adevăratele cauze ale acestei crize care se încăpăţânează să persiste, că totul seamănă cu pregătirea pentru a lupta într-un război din trecut.
• Nimic din ceea ce se propune nu schimbă de fapt caracterul sistemelor financiare, motivaţiile care le animă, lăcomia de care sunt infectate. Prin urmare, să ne pregătim pentru următoarea criză…“
Yvan Allaire, „After the melt-down“, în Policy Options, martie 2011
Pentru articolul integral de pe CRIP click AICI.

duminică, 12 iunie 2011

Un sistem bancar distributist

de John Médaille

Un hâtru spunea undeva că infracţiunea de a jefui o bancă nu înseamnă nimic în comparaţie cu aceea de a înfiinţa una. Henry Ford găsea că sistemul actual de creare a banilor de către bănci este atât de revoltător încât, dacă oamenii ar înţelege cum funcţionează, ar avea loc imediat o revoluţie. Ce i s-a părut lui Ford atât de respingător? Pur şi simplu, faptul că, înainte de a semna ipoteca pentru a-ţi achiziţiona o casă, contractul de credit pentru cumpărarea unei maşini sau chitanţa de plată cu cardul de credit la McDonald's pentru un hamburger, banii pentru plata casei, a maşinii şi a hamburgerului nu există; ei sunt creaţi chiar în momentul în care semnăm/împrumutăm. Aşadar, băncile creează bani sub formă de credite purtătoare de dobândă.
În general, se crede că atunci când depunem banii la bănci, acestea îi împrumută cu dobândă pentru a împărţi cu noi o parte din profituri. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr! Băncile nu împrumută din depozite. Acestea sunt păstrate ca rezerve pentru cazurile de pierderi sau pentru cantitatea de numerar necesară zilnic. Băncile dau cu împrumut din depozite multiplicate prin practicarea sistemului de rezerve fracţionare. De exemplu, dacă depozitezi 100.000 de dolari, banca păstrează o parte din aceştia ca rezervă, iar restul îi dă cu împrumut. Dacă rata rezervelor minime obligatorii este de 10%, banca reţine 10.000 de dolari ca rezerve, iar restul de 90.000 de dolari sunt împrumutaţi. În realitate, banca nu dă împrumutătorului 90.000 de dolari, cât a cerut acesta, ci creează un credit de 90.000 de dolari în baza căruia debitorul poate scrie cecuri. Astfel, vor exista în depozit încă 90.000 de dolari, din care banca va depune în rezervă 9.000 şi va împrumuta 81.000 şi aşa mai departe. Astfel, depozitul iniţial de 100.000 de dolari este multiplicat rapid în împrumuturi de 900.000 de dolari în baza unui total de un milion de dolari în depozit. Aproape toţi banii din Statele Unite sunt creaţi de bănci din împrumuturi. Crearea de bani a devenit o activitate monopolistă a băncilor private.

Contractul invalid
Caracteristic sistemului de rezerve fracţionare este faptul că practic toţi banii sunt creaţi din datorie, ceea ce înseamnă că toţi banii împrumutaţi aduc băncii o dobândă. Problema este însă că băncile, prin fiecare nou împrumut, creează creditul principal, dar nu şi banii pentru plata dobânzilor. Plata acestora trebuie să se facă prin contractarea de noi împrumuturi, iar dobânzile aferente acestor noi datorii vor putea fi achitate, la rândul lor, prin alte împrumuturi. Acest fapt conduce la încheierea unui „contract imposibil“ [termenii contractului sunt imposibil de respectat], în care nu există niciodată suficienţi bani pentru a restitui creditele fără a lua alte împrumuturi. De exemplu, dacă împrumutăm 1.000 de dolari pentru un an la o rată a dobânzii de 10%, va trebui să plătim înapoi 1.100 de dolari. Cei 1.000 de dolari au fost injectaţi în economie prin primul împrumut, dar nu şi cei 100 de dolari care reprezintă dobânda. Altcineva trebuie să împrumute cei 100 de dolari, dar va avea de restituit, împreună cu dobânda, 110 dolari; aşadar, altcineva trebuie să împrumute 10 dolari şi aşa mai departe. Cu cât este mai mare rata dobânzii, cu atât este mai invalid contractul 1.
Cu alte cuvinte, împrumuturile trebuie să fie injectate constant în economie pentru a fi plătite dobânzile împrumuturilor mai vechi. Fiecare nou împrumut atrage după sine o serie infinită de alte împrumuturi. Efectul este că se produce o expansiune continuă a creditului în economie, indiferent dacă economia – şi ne referim la economia reală, constituită din bunuri şi servicii – are nevoie sau nu de aceste fonduri. În cele din urmă, nevoile economiei reale şi cele ale economiei financiare ajung să nu mai coincidă, rezultatul fiind declanşarea unei crize a creditelor 2.
Banii nu sunt bogăţie, ci doar un mijloc prin care se realizează circulaţia bogăţiei într-o ţară, deci a bunurilor care sunt de vânzare la un moment dat. Avem nevoie de serviciile financiare şi de creare a banilor pe care băncile le pun la dispoziţie. O cantitate sporită de bunuri necesită o masă monetară mai mare, iar fondurile financiare sunt necesare, întrucât va exista mereu un interval de timp între semănat şi recoltare, între deschiderea unei linii de producţie şi vânzarea produselor, iar în acest interval este nevoie de finanţare pentru ca afacerea să continue.
Dar avem oare nevoie să apelăm la actualul sistem bancar pentru a face rost de bani? Atunci când băncile creează noi credite, acestea nu creează şi bogăţie. Ele îşi sporesc doar puterea de a controla rezervele existente de bogăţie. Pentru a ilustra acest fapt, să comparăm împrumutul bancar cu următorul caz: Un fermier împrumută grâu de la vecinul său. Grâul împrumutat reprezintă munca şi bogăţia vecinului şi nimeni nu poate nega dreptul împrumutătorului de a cere în perioada recoltei nu doar restituirea grâului său, dar şi o cantitate suplimentară de grâu ca răsplată pentru munca sa şi pentru riscul pe care şi l-a asumat.
Dar să ne imaginăm că în loc de a apela la vecinul său, fermierul merge la bancă. Spre deosebire de vecin, banca nu are nici grâu, nici bani pentru a-l împrumuta. În schimb, aceasta „împrumută“ credite pe care ea însăşi le creează, credite care au puterea de a decide bogăţia altor oameni. Aceste credite nu reprezintă o muncă, ci doar puterea monopolului legal de care dispun băncile. Dar puterea financiară pe care o are monopolul va fi mult mai mare decât puterea unui fermier, întrucât un fermier poate crea bogăţie doar prin munca sa, în timp ce banca creează un simulacru de bogăţie prin apăsarea câtorva butoane la un computer, iar durata producerii acestei bogăţii este incomparabil mai mică decât durata de care are nevoie un fermier pentru a produce grâu. Oamenii care creează bogăţie reală nu pot intra în competiţie cu cei care produc, ex nihilo, bogăţie financiară.
În plus, băncile au tendinţa de a emite prea mulţi bani în vremuri bune, provocând inflaţie, şi prea puţini în perioadele grele, împiedicând redresarea şi provocând deflaţie. Atunci când sunt emişi bani, volumul emis trebuie să reflecte în mod adecvat stocul de bunuri şi servicii pe care îl reprezintă banii. Dar atâta vreme cât acest stoc variază de la o zi la alta, volumul de bani nu poate corespunde niciodată perfect cantităţii de bunuri. Soluţia este ca banii împrumutaţi să fie utilizaţi mai ales în scopuri productive. Băncile îşi pot însă înmulţi profiturile prin acordarea împrumuturilor pentru consum (de ex., carduri de credit) sau a împrumuturilor pentru speculaţii financiare. În acest mod, ele creează mai mulţi bani decât este nevoie pentru producţie, conducând, în acelaşi timp, la instalarea unei tendinţe sistematice spre speculaţie şi consumerism.

Banii şi comunitatea
Toate acestea conduc la întrebarea: „Cine ar trebui să creeze bani în locul băncilor?“ Banii sunt un mijloc prin care putem achiziţiona cu uşurinţă alte bunuri. Acest fapt ne sugerează cine sunt cei care ar trebui să creeze bani: oricine produce bunuri şi servicii care pot fi comercializate. Într-un fel, fiecare producător are această putere, întrucât, atunci când un comerciant acordă credit clientului său, el creează bani la acest nivel, iar banii au acoperire în bunurile pe care le oferă spre vânzare. Companiile aeriene creează bani acordând cărţi de credit cu beneficii în călătoriile aeriene, iar proprietarii de magazin, sub forma cupoanelor de cumpărături. Dar cele mai multe companii preferă să evite efortul sau riscul emiterii de bani proprii şi să cedeze unei puteri publice privilegiul de a crea o monedă prin care pot fi achiziţionate produsele propuse spre vânzare.
Totuşi, este important ca întreprinderile şi comunităţile să aibă dreptul de a-şi crea bani proprii. În fond, dreptul emiterii de bani trebuie să aparţină oricărei comunităţi producătoare de bunuri. Observaţi că am spus „comunitate“, nu „guvern“. Guvernul este o comunitate, aşadar dispune de drepturile unei comunităţi, însă nu se bucură de aceste drepturi în mod exclusiv, fiindcă într-un astfel de caz se substituie în mod abuziv tuturor celorlalte comunităţi. Guvernele federale îşi arogă dreptul monopolist al creării de bani (pe care îl delegă apoi băncilor), însă o astfel de măsură nu este necesară. Atâta timp cât guvernul îşi poate crea propria monedă pe care o declară singura acceptată pentru plătirea impozitelor şi întrucât toţi plătim impozite, această monedă va avea prevalenţă câtă vreme va rămâne stabilă.

O masă monetară distributistă
Cum ar funcţiona un sistem monetar distributist? Să îl comparăm cu un sistem naţional, întrucât acesta este cel mai important astăzi, dar să avem în vedere principiile care se aplică în cazul unei comunităţi. Punerea în circulaţie de noi bani reprezintă, în primul rând, o decizie conştientă a guvernului. Guvernul emite bani proprii pentru a finanţa programe de investiţii de capital, de exemplu, pentru infrastructură (drumuri, diguri etc.). Aceste proiecte contribuie, în mod precis, la crearea de bunăstare reală, iar bunurile destinate vânzării se înmulţesc odată cu infuzia de bani. De asemenea, guvernul federal poate împrumuta bani guvernelor statale şi locale pentru proiectele lor de investiţii în schimbul unei taxe administrative 3.
Aşadar, remarcăm că noii bani sunt emişi de guvern, nu împrumutaţi de la grupuri private care au puterea de a crea credit prin dobânzile percepute. În acest mod, nu există nicio creştere a datoriei naţionale şi nu ne împovărăm copiii cu datorii contractate de noi. De asemenea, banca federală poate împrumuta bani băncilor private, cu o dobândă modestă, astfel încât acestea, la rândul lor, să îi adauge la cei ai deponenţilor şi să-i distribuie spre companii şi întreprinzători. Drept recompensă, bancherii au dreptul la o parte din profiturile obţinute prin banii pe care i-au împrumutat. Acest lucru contribuie, de asemenea, la creşterea masei monetare şi la sporirea bunurilor prin care sunt garantaţi banii. Mai mult, acest sistem înlesneşte participarea trezoreriei publice la dezvoltarea comercială a ţării şi diminuează nevoia de impozitare directă.
Se va putea întâmpla, din când în când, ca emisia de bani de către guvern să fie prea mare, provocând inflaţie. Însă, în această situaţie, cauza inflaţiei va fi înţeleasă corect, iar responsabilitatea va fi uşor de stabilit. Cei care vor fi responsabili pentru emiterea unui volum prea mare (sau insuficient) de bani vor avea nu doar cunoştinţele necesare remedierii problemei, dar şi determinarea de a rezolva această situaţie.
În ultimă instanţă, ceea ce poate conduce la disciplinarea monetară este existenţa altor monede. Dacă oamenii suspectează că o anumită monedă creează probleme, vor înceta să o mai folosească şi vor solicita ca efectuarea plăţilor să se facă într-o monedă alternativă. Tocmai libertatea de a produce şi alte monede este cea care garantează toate monedele.
Sistemul monetar actual ne împovărează nu doar pe noi, dar şi pe copiii noştri cu datorii şi impozite aberant de mari, având în vedere că dobânzile datoriei trebuie achitate odată cu impozitele. Și, ceea ce este cel mai păgubitor, a consacrat cămătăria ca practică de bază în sistemul nostru economic. Prin cămătărie înţeleg acumularea de bogăţie fără muncă. Băncile nu produc bogăţie şi nu furnizează locuri de muncă, şi totuşi, în sistemul actual, au dreptul la un venit nemeritat şi nemuncit. Este un nonsens să împrumuţi de la o instituţie care nu are bani, ci doar deţine un monopol al puterii pe care noi i l-am conferit. Este încă şi mai absurd să plătim şi dobândă pentru această datorie. Un astfel de sistem este menit să declanşeze colapsuri economice periodice şi îi împuterniceşte pe cei care provoacă aceste falimente să şantajeze practic statul pentru a-i „salva“ printr-o infuzie generoasă de bani din buzunarul public. Banii – şi economia – nu sunt o ştiinţă „neutră“; o concepţie greşită sub aspect moral conduce la un sistem economic greşit. Cămătăria şi monopolul reflectă principiile greşite care stau la baza unui sistem economic defectuos 4.
Henry Ford avea dreptate: avem nevoie urgentă de o revoluţie – o revoluţie distributistă.

Traducere de Irina Bazon după: John Médaille, „A Distributist Banking System“, în Gilbert Magazine, noiembrie-decembrie 2010, vol. 14 / nr. 2-3, revistă publicată de American Chesterton Society.

NOTE
Notele aparţin traducătorului (în notele 2, 3 şi 4 sunt adăugate câteva citate din John Medaille, Toward a Truly Free Market: A Distributist Perspective on the Role of Government, Taxes, Health Care, Deficits, and More, ISI Books, Wilmington, Delaware, 2010, carte care va apărea şi în România, în 2011, la Editura Logos)

1 Pentru înţelegerea modului cum funcţionează sistemul monetar actual, recomand şi documentarul Money as Debt (părţile I şi II), de Paul Grignon.
2 „Metoda de creare a banilor din datorii se află la originea acestor crize. Oamenii care sunt afectaţi cel mai tare de recesiune nu fac parte, de obicei, din grupul celor care au beneficiat de pe urma expansiunii creditului. Prin urmare, recompensele sunt privatizate, iar riscurile socializate. «Câştigătorii» urmăresc să-şi păstreze profiturile, în timp ce publicului i se cere să acopere pierderile. Puterea bancherilor de a crea bani din nimic constituie un stimulent cu efect pervers asupra oamenilor, care sunt împinşi spre comportamente riscante sau dăunătoare. Băncile acumulează profit din dobânzile percepute pentru banii creaţi şi cu cât vor putea acorda mai multe împrumuturi, cu atât mai mare va fi câştigul.“ (John Medaille, Toward a Truly Free Market, p. 88). Pentru a-şi mări profiturile, băncile vor fi mereu tentate să ofere împrumuturi în scopuri pur speculative, însă activităţile speculative nu creează bunăstare reală, nu sporesc cantitatea de bunuri şi servicii reale necesare pentru susţinerea unei economii; într-o economie speculativă, în care „profitul unei părţi este măsurat prin pierderile pe care le suferă cealaltă parte“ (Médaille), băncile nu se simt ţinute să urmărească binele comun.
3 „Dacă Guvernul tipăreşte bani pentru consolidarea propriului capital, populaţia nu este împovărată cu dobânzi pe care să fie obligată să le plătească unui grup privat care controlează volumul banilor. Acest lucru nu va provoca inflaţie atâta timp cât noii bani sunt utilizaţi strict în scopul dezvoltării infrastructurii publice, care va spori capacitatea productivă a ţării. Poate apărea o inflaţie temporară şi de mici proporţii, întrucât banii nu sunt bogăţie, ci doar un mijloc prin care se realizează circulaţia bogăţiei. Nu construim drumuri şi poduri din bani, ci din oţel şi beton. Emiterea de noi bani redirecţionează o parte dintre aceste materiale dinspre sectorul privat în beneficiul sectorului public. Creşterea cererii pentru aceste mărfuri poate atrage după sine o creştere a preţului lor. Cu toate acestea, având în vedere că dezvoltarea infrastructurii conduce la crearea unei bunăstări reale, cantitatea tot mai mare de bunuri poate ajunge în scurt timp să echivaleze cantitatea de bani noi emişi, diminuând efectele inflaţiei. Să ne amintim de exemplul pe care l-am dat referitor la pământul, forţa de muncă şi uneltele care rămân nefolosite în economie (care sunt economii «reale») întrucât nu există bani cu ajutorul cărora să fie aduse laolaltă şi să devină productive. Atâta timp cât există astfel de resurse nefolosite, banii pot fi emişi pentru a stimula puterea productivă a acestora, fără un risc nedorit al inflaţiei. În plus, utilizarea în acest scop a noilor bani are drept rezultat revigorarea unei economii slăbite. Când economia este slabă, guvernul poate investi noi bani în proiecte viabile şi poate face acest lucru fără a recurge la împrumuturi sau la majorarea impozitelor.“ (ibidem, p. 91).
4 Alături de metoda creării de credite din datorii practicată de bănci, John Médaille combate, în cartea sa, şi concepţia potrivit căreia întoarcerea la etalonul-aur ar fi o soluţie pentru stabilizarea masei monetare: „Sunt mulţi oameni care cred că revenirea la etalonul-aur şi eliminarea banilor de «hârtie» va rezolva toate problemele. Ei consideră că astfel banii nu vor mai fi un produs fictiv, ci unul real, întrucât aurul are o valoare «intrinsecă», ce rămâne în afara manipulărilor operate de Guvern sau de bancheri. De asemenea, ei argumentează că revenirea la moneda cu acoperire în aur va lipsi băncile de puterea de a crea noi bani şi va conduce, astfel, la stabilizarea masei monetare. […] Aceste argumente sunt uşor de combătut. Valoarea «intrinsecă» a aurului este mai ales artistică, întrucât aurul nu are utilitate în afara artelor decorative. […] Adepţii revenirii la aur susţin că o monedă de aur ar stabiliza masa monetară, dar acesta pare mai curând un argument împotriva adoptării unei astfel de monede. O economie dinamică are nevoie de o masă monetară dinamică. Și nimic nu va pune mai tare piedică unei expansiuni decât existenţa unei canităţi limitate de bani. În sfârşit, argumentul istoric nu este atât de solid cum ar părea la prima vedere. În primul rând, este ignorat modul cum au acţionat aurarii şi, mai târziu, bancherii. Existau şi «banii de hârtie», iar băncile aveau rezerve de aur «de hârtie». Aderenţa puternică la etalonul-aur era una dintre trăsăturile doctrinei economice a secolului al XIX-lea şi a începutului de secol XX. A fost însă un dezastru, care a destabilizat economia în întreaga lume. În America se produceau fluctuaţii uriaşe de preţ, declanşându-se inflaţia oricând se descoperea un nou zăcământ de aur, iar în restul timpului se instala deflaţia. Masa monetară nu era corelată nevoilor economiei, ci depindea de posibilitatea descoperirii unor noi surse de aur. Toate clasele sociale au început să se opună acestui sistem, mai ales clasele capitaliste, ale căror afaceri pur şi simplu nu puteau tolera fluctuaţiile anormale rezultate din aplicarea arbitrară a etalonului-aur. Este evident că sunt puţine şanse ca o ţară să îşi poată extinde masa de aur la fel de repede cum îşi poate spori capacitatea productivă. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur devine, astfel, o piedică în calea expansiunii economiei. Oricât de atrăgătoare ar părea ideea de «bani reali», din aur, în realitate, nu există niciun mijloc prin care o marfă fictivă să poată deveni una reală. Nu putem schimba o realitate descrisă acum 2.500 de ani de Aristotel, care a arătat că banii nu sunt o marfă, ci există doar prin lege şi convenţie. Astfel, banii nu au calitatea intrinsecă a unei mărfi, ci reprezintă puterea unei comunităţi. Prin urmare, ei vor reprezenta fie puterea democratică a întregii comunităţi, fie puterea oligarhică a câtorva membri ai comunităţii.“ (ibidem, p. 92-93).

vineri, 10 iunie 2011

Viitorul agriculturii tradiţionale

de Ovidiu Hurduzeu

Dacă agricultura ţărănească va avea un viitor în România, acest viitor va depinde foarte mult de voinţa şi capacitatea noastră de a reveni la o viziune agrară şi creştină asupra lumii. Mai suntem încă fascinaţi de industrialism, a cărui prezenţă se face simţită în agricultură prin marea fermă de tip industrial. Încă de pe timpul comunismului ne minunam la auzul poveştilor despre vacile olandeze care dădeau zeci de litri de lapte, despre fermele americane cu mii de tone de porumb la hectar şi priveam cu dispreţ la Joiana bunicilor. Seara, venită de pe islazul comunal, biata vacă dădea şi ea câţiva litri de lapte. Dar ce lapte!
Departe de a fi o binefacere pentru omenire, minunile agriculturii industriale s-au dovedit a fi un dezastru. Toate promisiunile ei sunt iluzorii. În primul rând, s-a dovedit ca agribusiness-ul este incapabil să supravieţuiască pe piaţa liberă fără masive subvenţii de la stat. Fermele industriale de creştere a animalelor pompează hormoni şi antibiotice într-o asemenea măsurî încât poricii şi vitele n-ar mai putea supravieţui sub cerul liber.
Ne-am mândrit mult timp cu marele combinat de creşterea porcilor de la Timişoara fără să ne întrebăm care sunt consecinţele ecologice şi rentabilitatea pe termen lung, ca să nu mai vorbesc de aspectul umanitar al acestor fabrici de animale. Astăzi puţini sunt românii care se opun cultivării plantelor modificate genetic, şi încă mai puţini se opun cultivării plantelor oleaginoase pentru biocombustibil.
În viziunea industrială asupra agriculturii, ogorul, fâneţele sau animalele sunt considerate resurse care pot fi exploatate până la epuizare, ca în industria extractivă.
Locuiesc în SUA, unde industrializarea forţată a agriculturii a creat un adevărat dezastru, ale cărui proporţii de-abia acum încep să fie percepute. Fermierii americani şi familiile lor numără mai puţin de 2,5 milioane de suflete, cu 91% mai puţin decât cifra din 1940; fermierul de rând are de obicei 65 de ani, este cam pântecos din lipsă de exerciţiu fizic. De cele mai multe ori îl vom întâlni nu pe câmp ci într-un birou, în faţa computerului, vânând noi subvenţii şi scutiri de impozite sau jucând la bursa din Chicago.
Douăzeci până la 40% din veniturile fermierilor care practică agricultura de tip industrial provin din subvenţiile de la stat. Şi, desigur, cele mai mari subvenţii le primesc cele mai mari ferme. De fapt, sistemul de subvenţionare a agriculturii industriale este un mod de a sprijini cu bani publici giganticele corporaţii transnaţionale din domeniul agricol. Politicile guvernamentale şi nu ineficienţa au distrus în SUA mica fermă de familie, aşa cum, în România, agricultura ţărănească şi satul românesc au fost distruse de comunişti şi nu de către o pretinsă înapoiere a agriculturii tradiţionale.
Americanii, ca şi comuniştii, au întreţinut cultul tractorului, al agriculturii mecanizate. Tractorul simbolizează trecerea de la o agricultură bazata pe energia solară gratuită la una dependentă de combustibili fosili şi o lungă listă de furnizori. Dacă acest tip de agricultură este astăzi falimentar în SUA, agricultura practicată după metode tradiţionale rămâne înfloritoare. Cel mai concludent exemplu ni-l furnizează comunităţile Amish. Practicând o agricultură strict tradiţională, fără mecanizare de tip industrial, comunităţile Amish au trecut cu succes prin toate crizele.
Ferma industrială are un singur avantaj: foloseşte mai puţină forţă de muncă. Nu se ia însă în consideraţie faptul că mai putina forţă de muncă în agricultură înseamnă mai multă mecanizare, care cere o enormă cantitate de energie neregenerabilă. De fapt, dacă ne gândim mai bine, nu se economiseşte nici măcar forţa de muncă. Când un fermier foloseşte un tractor care trage după el o combină pentru a recolta grâul, acel fermier utilizează forţa de muncă urbană din rafinăriile de petrol şi din industriile extractivă, siderurgică şi constructoare de maşini. Dacă agricultura de tip industrial n-ar fi subvenţionată şi fermierii ar trebui sa plătească toate aceste costuri, ineficienţa sistemului ar deveni evidentă. Sistemul de tip industrial de producere a alimentelor din SUA consumă zece calorii de energie fosilă pentru obţinerea fiecărei calorii de energie înmagazinată în hrană.
Industrialismul este o paradigmă moartă. Este foarte eficient în a extrage energiile înmagazinate în sol, subsol, în apă, aer, plante, animale şi oameni dar nu oferă stimulente pentru ca aceste energii să se reconcentreze, să se adune la un loc pentru a fi reutilizate în viitor. Sistemul industrial-tehnologic este interesat doar de „investiţiile extractive“, adică investeşte doar în mijloacele de exploatare, fără să investească în resursele regenerabile, în cele care asigură viitorul. În sistemul economic actual, majoritatea investiţiilor, inclusiv cele din agricultură, sunt evaluate în termeni de „valoare prezentă netă“, nicidecum de valoare pentru generaţiile viitoare.
Acest mod de gândire este considerat normal de mulţi dintre noi. El este însă o anomalie. Industrialismul nu-i altceva decât o patologie a spiritului uman. În Sfânta Scriptură, cultura care se apropie cel mai mult de industrialismul contemporan este cea a Egiptului faraonilor. În Vechiul Testament, în Deuteronomul, Egiptul este numit în mod sugestiv „cuptorul cel de fier“. Este arhetipul biblic al unei societăţi industriale.
Ce făcea Egiptul? Ardea energia ieftină furnizată de sclavi, maşina industrială a acelor timpuri. Bogăţia adunată la vârful piramidei era fabuloasă. Acest Egipt al Faraonului divinizat nu mai cunoştea limite, a consumat până când a ajuns să se consume pe sine însuşi. Dumnezeu a intervenit şi l-a pedepsit. Societatea pe care poporul lui Israel urma să o constituie trebuia, în planul divin, să se opună valorilor cultivate de Egiptul bolnav.
Egiptul era o societate ierarhizată, totalitară, cu o agricultura centralizată aflată sub controlul statului. Stă scris în Ieşirea (1 : 13): „De aceea egiptenii sileau încă şi mai straşnic la muncă pe fiii lui Israel. Şi le făceau viaţa amară prin munci grele, la lut, la cărămidă şi la tot felul de lucru de câmp şi prin alte felurite munci…“.
De ce amintesc toate acestea? Fiindcă noi n-am ieşit încă din cuptorul de fier, suntem supuşi paradigmei economiei industriale, gândim în termenii unei civilizaţii care exploatează atât „resursele naturale“ cât şi fiinţele omeneşti pe o scara nemaicunoscută în istoria omenirii.
Trebuie să ieşim din cuptorul de fier al industrialismului şi, în speţă, al agriculturii industriale şi să revenim la agricultura tradiţională. Astăzi, pentru România renaşterea agriculturii tradiţionale ar fi mană cerească. Sfintele Scripturi ne spun că hrana, înainte de orice, este expresia domniei lui Dumnezeu asupra creaţiei şi a iubirii sale faţă de oameni. Este un semn al prezenţei lui Dumnezeu: „Iată, eu le voi ploua pâine din cer“. Episodul biblic al manei cereşti exprimă semnificaţia adâncă a agriculturii tradiţionale. Hrana nu este un produs ci un dar de la Dumnezeu de care trebuie să ne îngrijim cu atenţie. Dacă anul acesta se fac roşii şi dovlecei şi grâu, sau nu se fac, depinde până la urma de vrerea lui Dumnezeu. Acest lucru îl ştie orice ţăran, dar l-a uitat agricultura de tip industrial.
Agricultura tradiţională există în cadrul unei economii smerite care ţine cont de limite. O agricultură care înţelege că noi toţi existăm în cadrul unei alte economii – economia lui Dumnezeu, de la care toate ne vin. Este vorba de Marea economie a creaţiei, aşa cum o numeşte Wendell Berry, un celebrul scriitor agrarian din SUA. În această economie totul se leagă, este interconectat, totul creşte într-o imensă Biserică. Agricultura tradiţională este smerită, ştie să se conformeze Marii Economii a lui Dumnezeu. În fiecare zi ţăranului i se oferă mărturii multiple ale bunătăţii şi puterii divine, de la germinaţia seminţelor până la creşterea holdelor şi sănătatea vitelor. Când ţăranul este smerit, are credinţă şi respectă şi creaţia lui Dumnezeu, el ştie că nu are de ce să se teamă de greutăţi.
Când vorbim de viitorul agriculturii tradiţionale româneşti, trebuie să ne referim în primul rând la această agricultură smerită şi la relaţia ei cu Marea Economie divină. Economia socialistă, ca de altfel şi cea capitalistă, nu era smerită, rupsese legătura cu Marea Economie a lui Dumnezeu, considerându-se pe sine singura economie posibilă. Atât comunismul cât şi capitalismul degenerat de astăzi nu au făcut decât să se răspândească precum o pecingine în cadrul plinătăţii zidite de Dumnezeu şi să tâlhărească lumea creată de El. Parte a industrializării socialiste, agricultura „ştiinţifică“ de pe vremea comunismului nu avea haturi, nu avea limite. A răvăşit satele şi a secătuit pământul. După 1990, agricultura noastră ar fi putut să cunoască o mare renaştere. Din păcate, mulţi ţărani şi majoritatea orăşenilor au continuat sa neglijeze Marea Economie, să nu-i respecte limitele şi să nu-şi asume responsabilităţile pe care le aveau faţă de ea. Autorităţile statului au continuat să fetişizeze sistemul de agricultură industrială, aşa-zisele „elite intelectuale“ au dispreţuit ţărănimea iar ţăranii şi-au luat lumea în cap, au părăsit ogoarele şi au plecat în Occident unde au devenit proletari agricoli. Printr-o politică premeditată de falimentare a agriculturii româneşti, ţăranul a fost obligat să-şi abandoneze rolul tradiţional de iconom al Proprietarului divin, altfel spus a renunţat să mai protejeze şi administreze creaţia lui Dumnezeu.
Nu subvenţiile vor salva satul românesc, ci restaurarea iconomiei, a relaţiilor ţăranului cu Dumnezeu, cu natura şi cu semenii lui de la sat şi de la oraş. Această restaurare a relaţiilor stricate nu se face în vorbe, ci prin măsuri şi fapte concrete.
O agricultură smerită nu se poate dezvolta armonios decât în cadrul unor multiple şi diversificate economii agricole locale. Aceste EAR-uri ar trebui să devină un obiectiv prioritar al statului din mai multe motive. Ele ar furniza ţării hrana de calitate care este un factor-cheie în asigurarea stării de sănătate fizice; ar asigura autonomia alimentară a României şi una dintre bazele producţiei pentru export; ar îmbunătăţi în mod substanţial ocuparea forţei de muncă prin relocalizarea ei în zonele rurale; ar păstra tradiţiile şi valorile româneşti şi ar promova solidaritatea socială. Pentru a realiza în mod concret aceste obiective, statul ar trebui să-şi folosească resursele sale pentru a susţine cu prioritate ţăranii individuali, gospodăriile de subzistenţă şi semi-subzistenţă, fermele mici şi mijlocii care produc în mod sustenabil hrană sănătoasa. Trebuie încurajate pieţele ţărăneşti locale şi luate măsuri ferme împotriva „mafiei“.
Într-un cuvânt, nici agricultura, ca orice altceva, fie ea şi agricultură tradiţională, nu are viitor fără Dumnezeu.

miercuri, 8 iunie 2011

Marine Le Pen, preşedinta Frontului Naţional: Euro, Schengen şi FMI „trebuie să dispară“

de Eliza Frâncu

Vrea să desfiinţeze zona euro. Apoi, să abolească spaţiul Schengen. Şi apoi, Fondul Monetar Internaţional. Se numeşte Marine Le Pen,iar cele mai proaspete sondaje arată că va intra în turul doi al alegerilor prezidenţiale din Franţa. Şi că ar obţine, indiferent împotriva cui ar candida, 37% din voturi.

Cu alte cuvinte, are şanse serioase de a deveni următorul preşedinte al Franţei, mai ales că şi-a pierdut „cel mai puternic adversar" - pe Dominique Strauss-Kahn. Talentul său oratoric cucereşte pe zi ce trece tot mai mulţi francezi. Are un limbaj simplu, incisiv, dar nu colorat precum al tatălui său.


E imaginea modernizată a Frontului Naţional, pe care îl consideră naţionalist, dar în niciun caz extremist.

Preşedinta Frontului Naţional, Marine Le Pen, spune că ne aflăm la capătul sistemului euro şi la capătul sistemului monetar internaţional. Ea crede că fiecare ţară Schengen trebuie să revină la propriile graniţe.

Care e soluţia pe care o aveţi în vedere pentru salvarea zonei euro?

Înainte de toate, euro e o alegere politică. Anumiţi oameni l-au creat, l-au reglementat şi astăzi spun că e un fel de fatalitate, o catastrofă naturală împotiva căreia nu se poate face nimic. Oamenii care au făcut această construcţie politică se confruntă astăzi cu eşecul ei absolut. Unii oameni din Franţa - şi ne putem mândri cu un Premiu Nobel pentru economie - au avertizat de la bun început că moneda nu era viabilă. Şi iată la ce am ajuns azi odată cu moneda euro - dăm tuturor bolnavilor din spital acelaşi medicament. Vedem limitele acestui sistem - la slăbirea căruia a contribuit extinderea UE - şi că a slăbit economia Europei şi a slăbit întregul organism care nu a mai putut să răspundă la criza financiară din 2008.

Zona euro este zona financiară cea mai slabă din lume, a intrat în criză chiar înaintea SUA şi se chinuieşte îngrozitor să iasă din ea. Azi, singura soluţie posibilă este să cerem tuturor statelor UE să contribuie la un fond european pentru a salva ţări care sunt în faliment. Şi atunci, fie mergem până la capăt cu logica pe care ne-o impune sistemul, şi deversăm miliarde pentru aceste ţări - ceea ce ne constrânge să împrumutăm bani altor ţări ca să-şi rezolve datoriile înainte de a le putea rezolva pe ale noastre (1.500 de miliarde în cazul Franţei), sau putem semna eşecul Europei şi să renunţăm în bloc la moneda euro, o ieşire pregătită. Euro e mort şi e mai inteligent să anticipezi ieşirea din zona euro, decât să te lovească. Consecinţele economice şi sociale ar fi incalculabile.

Pentru articolul integral din Adevărul click AICI.

luni, 6 iunie 2011

Otravă înghiţită şi lumină refuzată (I)

de Nicolae Dărămuş

Râncedul şi otrăvitorul sol

„De îndată ce FMI are la mână un guvern, îl îmboldeşte, îl împinge şi-l ademeneşte să ducă la îndeplinire râncedele, chiar otrăvitele sale reţete din trecut: liberalizaţi toate pieţele, generaţi lichidităţi vânzând rapid străinilor activele naţionale, privatizaţi tot ce mai are statul, altfel spus, curmaţi posibilitatea Guvernului de a mai coordona dezvoltarea economică a ţării“, scriu Yvan Allaire şi soţia sa, Mihaela Fârşirotu, într-o scrisoare care începe prin „Dragă domnule Jeffrey Franks“. Adresată FMI, scrisoarea a fost trimisă „spre ştiinţă“ – degeaba, pesemne! – preşedintelui României Traian Băsescu, prim-ministrului Emil Boc, guvernatorului BNR Mugur Isărescu, Robertei Anastase, preşedintele Camerei Deputaţilor, şi lui Mircea Geoană, preşedintele Senatului.

Mai patrioţi decât patrioţii

Prof. dr. Yvan Allaire – considerat de Financial Post Magazin drept „unul dintre cei şase guru economici ai Canadei“ – este membru al Academiei de Litere şi Ştiinţe a Societăţii Regale a Canadei (echivalentă a Academiei), este director al Institutului pentru Guvernanţa Organizaţiilor Private şi de Stat din Montreal (IGOPP), titular al Catedrei de Management la Universitatea din Montreal (UQAM) şi membru în Consiliul Forumului Mondial Economic de la Davos. Prof. dr. Mihaela Fârşirotu este titular al Catedrei de Strategia Administrării Firmelor tot la UQAM şi în 1993 a creat la Bucureşti prima şcoală MBA româno-canadiană la ASE, coordonându-i activitatea până în 1997. Autorităţi în materie de economie de ale căror opinii, argumente, previziuni şi sugestii ţin cont Guvernul Canadei şi alţi decidenţi mondiali, domniile lor au scris şi oarece cărţi de specialitate în care talentul literar, pertinenţa ştiinţifică şi bunul-simţ fac casă bună: Black Markets and Business Blues, Propos de Gouvernance şi Pledoyer pour un Nouveau Capitalisme. Pe coperta celei de a doua cărţi scrie alb pe negru: „Înainte, în timpul şi după criza financiară 2007-2008“. Da, aţi citit bine, Canada, ţara unde sfaturile lor sunt ascultate şi aplicate, nu a prea resimţit criza şi a ieşit din ea… Mă înşel eu, sau România lui Jeffrey Franks, Băsescu, Boc şi Udrea este în plină criză la jumătatea lui 2011?

Pentru articolul integral din „Kamikaze“ click AICI.

vineri, 3 iunie 2011

Cuvinte despre cuvinte (2)

Interviu realizat de Stelian Ţurlea


- De aproape doi ani semnezi în "Ziarul de duminică" o rubrică intitulată "Misterele cuvintelor", pe care o citesc cu pasiune. Şi nu numai eu. Ce înseamnă pentru tine misterele cuvintelor, de unde această pasiune?

- "Misterele" s-au născut, firesc, din lucrul la ediţia a treia a DCR. Într-un dicţionar nu poţi pune decât lucruri seci, nu poţi da decât indicaţii minime. Cel care merge la dicţionar ca să afle sensul unui cuvânt nu vrea să i se răpească timpul cu poveşti legate de realitatea pe care cuvântul o desemnează sau cu amănunte despre naşterea cuvântului. Pentru cei care nu sunt chiar grăbiţi şi îşi permit să piardă cinci-zece minute pe săptămână, m-am gândit că nu ar fi lipsit de interes să pun pe hârtie lucruri care nu-şi au locul într-un dicţionar, fie el şi un dicţionar special cum este Dicţionarul de Cuvinte Recente. "Misterele" s-au născut exclusiv din plăcerea mea de a mă apleca asupra cuvintelor pe care le redactez pentru ediţia a treia a DCR, nu au fost gândite cu faţa spre public, lămuresc în primul rând nelămuririle mele, potolesc propria-mi curiozitate. Dacă bucuria cu care descopăr eu ce se ascunde în spatele naşterii cuvintelor este împărtăşită de un cititor sau doi cititori, bine…, dacă nu - nu… eu voi continua să scriu oricum, o fac în primul rând pentru mine.

- Te ştiu de-o viaţă, adică de la sfârşitul anilor '70, când ai început să lucrezi la revista "Lumea", versiunea în limba spaniolă, o prostie de revistă de propagandă, cu totul diferită de cea în limba română, dar o rampă de lansare pentru mulţi tineri buni cunoscători de limbi străine, ca tine. Cât de radicală a fost acea experienţa care te-a rupt de meseria de profesor?

- Nu a fost o ruptură radicală, nu mi-a plăcut, nici nu mă prinde meseria de profesor. După primul an de facultate am făcut, vara, practică, la Congresul mondial al populaţiei, o experienţă pe care mi-o amintesc cu nostalgie… Era anul 1974, eram tânăr, plin de energie şi de speranţe, încă nu începuse să se oprească apa caldă, copilul meu cel mare avea câteva luni şi nu era o problemă să cumpărăm carne de vită sau de pui de la alimentara din faţa blocului ca să mănânce lucruri proaspete. Congresul era o demonstraţie ceauşistă de putere şi mărinimie, de deschidere spre lume, de organizarea lui se ocupa academicianul Mircea Maliţa, eu fusesem repartizat la un departament de primire a delegaţiilor străine (coordonam, chipurile, interpreţii traducători) condus de Tudor Meleşcanu, pe atunci o tânără speranţă a diplomaţiei româneşti. Evident (ştiu acum, pe atunci nu ştiam) că oamenii ca Maliţa şi Meleşcanu erau fantoşe, cei care trăgeau sforile erau păpuşarii nevăzuţi, activişti dispreţuitori, cu mentalitate de vechili, unul dintre ei, un tovarăş în costum cenuşiu, la fel de lat pe cât era de înalt, m-a "remarcat" şi a coborât, uman, la nivelul meu să mă întrebe dacă sunt conştient ce mă aşteaptă după ce voi termina facultatea: un post de profesor de ţară, în cel mai bun caz navetist… (alternativa era, evident, să mă fac activist, ca să rămân pe asfalt, în Capitală). I-am răspuns, cu o inconştienţă plină de speranţă, că nu voi ajunge profesor de ţară, că voi face cercetare… A ieşit o lege care spunea că absolvenţii nu pot fi angajaţi în instituţii centrale decât după ce şi-au terminat stagiatura (în cazul nostru, al filologilor, prin noroaie, la ţară), şi după absolvire am ajuns profesor navetist, am stat un an crunt în învăţământ şi m-a salvat… revista "Lumea", prostia ideologică pe care o pomeneşti. Era mai puţin decât îmi doream (mă visam cercetător) dar mult, mult mai mult decât aveam. Scăpam de navetă, scăpam de învăţământ, care nu mi-a plăcut, lucram înconjurat de oameni scuturaţi, am fost, iată, coleg cu tine şi cu Ilie Şerbănescu, chiar şi şefii, un Radu Pascal sau un Radu Budeanu (Dumnezeu să-i odihnească!) erau altceva decât inspectorii şcolari din Teleorman.
Pentru interviul integral click AICI.