Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

miercuri, 18 ianuarie 2012

Mecanismul politicianist


Pe unul dintre posturile de televiziune, doi foşti miniştri pesedişti, unul dintre ei în continuare pesedist, celălalt devenit funcţionar internaţional, se ceartă pe tema guvernului politic sau a guvernului de tehnocraţi care ar trebui instaurat în urma demisiei (ipotetice) a lui Emil Boc.
Actualul funcţionar internaţional laudă performanţa guvernului italian, condus de un tehnocrat, care a reuşit să facă în scurt timp din ţara lui una credibilă, care, iată, găseşte acum credite cu dobânzi reduse. Soluţia profesioniştilor care, tocmai pentru că nu sunt politicieni dependenţi de voturi, pot lua măsuri dure de însănătoşire a economiei, ar fi opţiunea ideală în România acestor zile, pentru a detensiona situaţia şi a spori şansele de ieşire din criză.
Colegul de studiou şi, cândva, de partid, îl contrazice şi recurge la argumente din arsenalul partinic: în toată lumea, când cade guvernul, la putere vine opoziţia. Asta e logica firească. În afara acestui mecanism democratic nu există decât dictatura.
Indiferent cine va veni la guvernare după căderea guvernului actual (dacă Emil Boc va demisiona…), o echipă de profesionişti sau una de politicieni (de la putere ori din opoziţie), un lucru este clar în opinia distributiştilor: paradigma politică actuală, care statuează succesiunea inevitabilă a aceloraşi echipe când în fruntea, când la coada mesei trebuie să se schimbe. Politicienii nu mai trebuie să fie singurii membri ai societăţii care nu răspund pentru deciziile şi faptele lor, aşteptând, nepedepsiţi, o vreme, în opoziţie, strângând cureaua şi aşteptând anii cu vaci grase.
Trebuie legiferată răspunderea politică, cetăţeanul fruntaş de partid urmând a răspunde pentru faptele lui la fel ca orice alt membru al societăţii (pecuniar sau, în cazuri grave, penal).
Poate că, atunci, politicienii vor deveni profesionişti.
Aşa să ne-ajute Dumnezeu!

Manifestul Ligii distributiste române „Ion Mihalache“


Vrei stânga, vrei dreapta, vrei stânga dreptei şi dreapta stângii? NU!

Vrei capitalismul local al foştilor comunişti? Capitalismul global al cămătarilor, fondurilor speculative şi transnaţionalelor? NU!

Vrei socialismul birocraţilor şi al „asistaţilor social“? NU!

Vrei să fii sclav la locul de muncă şi chiriaş în propria ta ţară? NU!

Vrei ALTCEVA, o alternativă POLITICĂ şi ECONOMICĂ REALĂ la actualul sistem neoliberal şi cârdăşia politico-economică pozând în piaţă liberă? DA!

Vreţi în România democraţie PARTICIPATIVĂ şi ECONOMICĂ? DA!

Vrei o „a treia forţă“? Forţa care să te transforme dintr-un sclav într-un om liber, stăpân pe soarta ta? DA!

NU SCHIMBA SCAUNELE, SCHIMBĂ SISTEMUL!

AI NEVOIE DE O ECONOMIE DISTRIBUTISTĂ!

DISTRIBUTISMUL NU ÎNSEAMNĂ REDISTRIBUIREA AVUŢIEI NAŢIONALE DIN MODELELE SOCIALISTE, CI PROPUNE O CÂT MAI LARGĂ DISTRIBUIRE A PROPRIETĂŢII PRODUCTIVE („PROPRIETATEA PRODUCTIVĂ“ ÎNSEAMNĂ POSESIUNEA FIZICĂ ŞI FOLOSIREA CONCRETĂ A PĂMÂNTULUI, UNELTELOR ŞI CUNOŞTINŢELOR)

PENTRU TINE, PROSPERITATE!
PENTRU CLEPTOCRAŢIE, AUSTERITATE!

Trăieşti într-o societate în care îţi petreci viaţa muncind pentru alţii în loc să munceşti pentru tine şi familia ta. De tânăr înveţi să devii „o resursă umană“, un sclav pe plantaţiile transnaţionalelor şi ale oligarhilor locali. Înveţi să calci pe cadavrul aproapelui tău pentru a urmări himera unui loc de muncă bine plătit. Ti se spune că totul depinde de tine deşi totul depinde de Sistem. Crezi că nu ai altă alegere decât între şomaj şi a pleca din ţară, între sclav pentru Big Business şi sclav pentru Big Government. Aceleaşi răspunsuri imbecile oferite de către Stânga şi de către Dreapta te trimit înapoi la aceleaşi probleme. Uita-te în jurul tău! Câţiva stăpâni de sclavi, la vârf, în rest, o masă de sclavi, fericiţi, trişti sau deznădăjduiţi.

Distributismul înseamnă ieşirea din sclavia mentală şi economică a fiecăruia dintre voi. Înseamnă o economie la dimensiuni umane, bazată pe firme de familie şi cooperative, pe comunitate, pe grija faţă de ecosistem şi faţă de calitatea hranei noastre.

„Distributismul a devenit probabil cea mai atrăgătoare idee care s-a născut pe ruinele colapsului economic de la începutul secolului al 21-lea – şi asta în mare măsură datorită faptului că posedă cel mai mare potenţial de a arunca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice din SUA.“ (David Gibson, ziarul Washington Post, 17 oct. 2011)

În ţara noastră, distributismul, ca model economic şi social, nu a fost un produs de import, ci o creaţie unică a gândirii unor mari economişti (Virgil Madgearu) şi a unor mari politicieni precum Nicolae Iorga şi Ion Mihalache. ROMÂNIA INTERBELICĂ A AVUT O ECONOMIE DISTRIBUTISTĂ.

Distributismul este un sistem sustenabil pe care l-au validat miile de mici firme de familie şi firmele cu lucrători-proprietari, băncile de microcreditare şi uniunile de credit. Pe scară largă, Cooperativele Mondragón din Spania şi economia distributistă a Emiliei-Romagna, din Bologna, unde 45% din PIB provine de la cooperative şi firme de familie demonstrează că economiile şi firmele distributiste au un avantaj structural pe care sistemul monopolist-financiar şi cel socialist nu pot să-l egaleze.

Unii dintre voi sunteţi distributişti fără să ştiţi. Promovaţi economia locală făcându-vă cumpărăturile, nu la hipermarket ci la magazinul din colţ (care nu vinde alimente turceşti!), mâncaţi produse naturale şi beţi vin şi ţuică preparată în propria gospodărie sau în gospodăria părinţilor şi bunicilor voştri. Credeţi că libertatea înseamnă întărirea familiilor şi a comunităţilor? Sunteţi de acord că libertatea mai înseamnă să-i lăsăm pe ADEVĂRAŢII ţărani să ne producă hrana? Să readucem micul magazin în cartierele unde locuim? Să sprijinim creşterea cât mai mare a numărului de proprietari – în loc de câţiva „aleşi“? Atunci sunteţi distributişti!

Veniţi cu noi ! Să le redăm românilor posibilitatea să muncească pentru ei înşişi! Să redevenim o ţară de proprietari!

OBIECTIVELE NOASTRE:
– Reintegrarea dreptăţii în economia de piaţă prin aplicarea principiilor istorice ale creştinismului, armonizând relaţia dintre morală şi economie.
– Reintegrarea în economie a principiului RECIPROCITĂŢII şi ÎNCREDERII prin promovarea firmelor de familie şi a firmelor de tip cooperatist conduse după regula „un om, un vot“.
– Micşorarea prăpastiei dintre proprietate şi muncă pentru a construi stabilitatea socială şi economică prin intermediul cooperativelor şi firmelor de familie.
– Răspândirea largă a proprietăţii productive ca element esenţial pentru dobândirea independenţei faţă de corporaţii, birocraţii şi sistemul bancar cămătăresc.
– Subsidiaritate: mai puţină centralizare şi organizaţii mai mici şi mai diverse la cârma instituţiilor locale, întreprinderilor private şi a administraţiei de stat.
– Solidaritate cu lucrătorii, cu cei lăsaţi de izbelişte, cu nevoiaşi şi familiile lucrătoare.
– Sprijin pentru agricultura sustenabilă şi pentru înfiinţarea de cooperative moderne.
– Răspândirea cât mai largă a conducerii. Apariţia micro-conducerii, înfiinţarea COMITETELOR DISTRIBUTISTE DE ACŢIUNE POLITICĂ care vor juca un rol semnificativ în sprijinirea candidaţilor şi în influenţarea rezultatului alegerilor şi în deciziile politice. Micro-conducerea nu-i priveşte pe alţii. Te priveşte pe tine!

SPRIJINIM:
Justiţia economică, remoralizarea pieţei: o piaţă cu adevărat liberă combină logica profitului cu beneficiile sociale.
Relocalizarea economiei: un sistem de micro-proprietăţi, firme de familie, mici gospodării şi ferme agricole. Marile entităţi, căi ferate, utilităţile publice sau băncile nu vor fi privatizate ci MUTUALIZATE, adică vor fi organizate într-o formă care să permită controlarea lor de către angajaţi şi clienţi care devin acţionari direcţi.
Recapitalizarea micului proprietar.
– Înfiinţarea de bănci populare. Întregul sector bancar trebuie să devina majoritar românesc în 5 ani.
– Facilităţi fiscale şi subvenţii pentru IMM-uri, inclusiv firmele de familie aflate la început şi cele de tip cooperatist. O nouă legislaţie în acest sens.
– Breslele (asociaţiile profesionale) – cooperativele (susţinem adoptarea legislaţiei europene a cooperaţiei).
– Regimul de impozitare diferenţiat.
– Creditele fără dobândă pentru relansarea economiei.
– Producţia locală pentru consumul local.
– Microcreditarea.
– Agricultura sprijinită de comunitate (metodă de cooperare între producător şi consumator prin care se asigură produse de calitate, pe bază de abonament sau de contracte de tipul „risc şi recompensă“ – metoda „Coşul ţărănesc“).
– Tehnologia la scară mică şi „open source“.
– Agricultura ecologică.
– Gospodăriile autosuficiente, urbane şi rurale.
– Drepturile celor nenăscuţi.
– Parteneriatul sat-oraş.

NE OPUNEM:
– Un NU hotărât privatizării sistemului de sănătate. Este un bun public şi nu trebuie privatizat, ci parţial mutualizat. Trebuie îmbunătăţit prin investiţii;
– Un NU hotărât înstrăinării sectorului de energie. Este un sector cheie al economiei, trebuie să rămână în mâinile romanilor.
– Un NU hotărât exploatării de către străini a resurselor naturale. Ele aparţin românilor şi trebuie exploatate de către statul român.
– Un NU hotărât vinderii pământurilor agricole şi pădurilor. Ele sunt ale românilor.
– Un NU hotărât asumării responsabilităţii de către guvern în 75% din legi. (Este o formă de dictatură, Parlamentul trebuie să-şi recâştige rolul său).
– Un NU hotărât investiţiilor speculative care sifonează bogăţia creată de alţii sau de natură (Un DA hotărât pentru salvarea Roşiei Montane).

marți, 17 ianuarie 2012

Învăţămintele, nerostite, ale protestelor de început de an

de Alexandru Ciolan

S-a vorbit şi scris enorm despre sfârşitul lumii care va veni în 2012. Va fi sau nu va fi…? Aceasta era-ntrebarea.
Va fi, va fi... Numai că nu va fi sfârşitul împărăţiei lumii acesteia (pe care nici un muritor nu îl poate prezice), ci sfârşitul lumii aşa cum o vedem şi înţelegem noi, cei prinşi de grijile zilnice, noi, cei care trăim în ea. Nu va fi un final hollywoodian, cu prăbuşiri spectaculoase şi ireparabile distrugeri într-un decor crepuscular, ci un început, un prim pas într-un îndelungat proces de recucerire a motivelor de bucurie ce ne-au fost lăsate. O revenire pe calea normalităţii.
Economia lumii (a socialismului real, a capitalismului financiar) s-a prăbuşit – iar ceea ce părea să fie imunizat (vezi China) a început să strănute. Glasuri izolate au atras atenţia că trebuie schimbată paradigma, că ieşirea, adevărata ieşire din criză, va fi într-o lume nouă, diferită de cea pe care o cunoaştem. Glasurile au răsunat în deşert, neauzite şi neascultate de societatea vărsărilor de lacrimi şi de sânge (reale, televizate…).
Politica lumii acesteia (a partidocraţiei, a reprezentativităţii stabilite din patru în patru ani) e ţinută în viaţă de aparate. De pe patul de reanimare, politica nu vrea să-şi recunoască faza letală a bolii şi se crede supravieţuitoare. Politicienii, veniţi cu flori să o încurajeze, se uită cu un ochi la ea şi cu celălalt spre ieşirea de serviciu, sperând să fie suficient de rapizi pentru a-şi asigura un loc în fruntea mesei şi în lumea de după prăbuşire.
În lumea nouă, de după năruirea lumii acesteia, nu muritorii de rând vor fi vinovaţi pentru că au ieşit în stradă, ci politicienii vor trebui să răspundă dacă au scos oamenii de rând în stradă.
În lumea nouă, de după năruirea lumii acesteia, nu politicienii vor trâmbiţa false remedii, ci (în limbajul veacului) specialiştii vor indica soluţiile şi vor fi urmaţi.
În lumea nouă, de după năruirea lumii acesteia, politicienii nu se vor mai putea plasa deasupra societăţii, clamându-şi şi rezervându-şi libertatea de a greşi nepedepsiţi.
În lumea nouă, de după năruirea lumii acesteia, va trebui să redevenim ceea ce suntem – fraţi şi nu vrăjmaşi politici, colaboratori şi nu competitori economici.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

joi, 12 ianuarie 2012

Ţăranii, consideraţi azi fără viitor, vor salva România

Interviu cu Ovidiu Hurduzeu în revista Satul

- Ce înseamnă ţăranul român pentru dvs?

- Ţăranul român este România. Am fost, suntem şi, prin voia lui Dumnezeu, vom rămâne ţărani. Fără ţărani, România nu va mai fi ţara noastră, ci un tărâm străin.

- Care credeţi că e modelul de dezvoltare ce l-ar avantaja cel mai bine pe ţăranul român, astfel încât să se perpetueze rostul din oameni şi din locuri?

- În primul rând, să precizăm termenul “dezvoltare”. Majoritatea economiştilor şi politicienilor români înţeleg prin “dezvoltare” creştere economică, în mod ideal, nelimitată. O creştere economică anuală de peste 10%, cum a avut China timp de câteva decenii, este visul românesc. Puţini par să înţeleagă că un astfel de vis, de fapt, ar deveni repede un coşmar pentru ţara noastră. Nu putem avea creştere economică exponenţială într-o lume de resurse limitate. Astăzi, orice dezvoltare economică trebuie, în mod obligatoriu, să ţină seama de limitele impuse de ecosistem. Altfel spus, nu putem să ne dezvoltăm distrugând patrimoniul nostru natural şi instrumentalizând omul de rând. Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu poate fi transformat într-o marfă ieftină (“resursă umană”) sau maşină de consumat produse din import. Nici nu ne putem dezvolta pe seama destrămării comunităţilor umane organice, precum familia, satul sau parohia.
Ţăranul român ar fi avantajat de distributism, un model de dezvoltare cu rădăcini istorice în doctrina ţărăniştilor interbelici. Distributismul are ca obiectiv răspândirea bunăstării pe scară largă, prin răspândirea şi încurajarea micii proprietăţi productive şi a formelor asociative de tip cooperatist.
În agricultură, distributismul favorizează mica fermă de familie, cooperaţia, agricultura ecologică şi dezvoltarea pieţelor locale prin colaborare locală. Distributismul încurajează unităţile de desfacere (de la magazinul de la colţul blocului, până la marile lanţuri comerciale) să se aprovizioneze cu produse agricole locale sau autohtone, capitalul păstrându-se astfel în comunităţi şi fiind investit înapoi spre bunăstarea localnicilor.

Pentru articolul integral click AICI.

marți, 10 ianuarie 2012

Haiti poate fi din nou o ţară bogată

de Laurent Dubois şi Deborah Johnson

În secolul al XIX-lea, Haiti era o ţară de oameni liberi şi o înfloritoare economie agrară. Modelul distributist, o pavăză contra marilor plantaţii, oferea haitienilor garanţia că nu vor mai cădea vreodată în sclavie. Din păcate, capitalismul secolului XX a distrus economia distributistă a ţării si i-a trimis pe haitieni într-o nouă captivitate care pare fără de sfârşit. Mai există însă o speranţă...

Haiti nu a fost dintotdeauna „cea mai săracă naţiune din emisfera vestică”, deşi este aproape imposibil să citeşti astăzi despre această ţară fără să dai peste o astfel de caracterizare. În cei doi ani care s-au scurs de la cutremurul care a devastat-o, Haiti a cunoscut conflicte politice şi, pentru prima dată, o epidemie de holeră; sute de mii de oameni, rămaşi fără adăpost, încă mai trăiesc în corturi improvizate, înşirate ca nişte steaguri prăfuite pe marginea şoselelor. Este uşor de uitat că, pe aproape toată întinderea secolului al XIX-lea, Haiti a fost un loc al inovaţiei în agricultură, al productivităţii şi al succesului economic.
După cutremur, s-a discutat mult despre nevoia de a pune bazele unui viitor mai bun. În acest scop, Haiti ar trebui să-şi arunce privirile spre trecut, spre sistemul de ferme mici şi spre economia descentralizată care odinioară le ofereau haitienilor demnitate, autonomie şi bogăţie.
Revoluţia sclavilor (1791), al cărei rezultat a fost crearea republicii Haiti în 1804, a condus la ceea ce Jean Casimir a numit sistemul de „contra-plantaţie“. Când erau sclavi, haitienii recoltau şi procesau trestia de zahar dar se hrăneau din ce creşteau în minusculele lor grădini, aplicând tehnici sofisticate de intercalare a culturilor – o agricultură sustenabilă în care plante diferite sunt crescute împreună. Odată deveniţi oameni liberi, haitienii şi-au folosit iscusinţa pentru a creşte vite şi a cultiva fructe şi legume, ba chiar exportau cafea pe piaţa mondială. Întemeindu-şi mici gospodarii, ei au împiedicat revenirea la sistemul marilor plantaţii din vremea sclaviei.
Acest sistem de autosuficienţă agricolă a oferit celor de descendenţă africană o viaţă mai bună decât oriunde pe teritoriul celor două Americi. Ţara a atras mulţi imigranţi, inclusiv mii de afro-americani. Deşi guvernul Statelor Unite nu a recunoscut oficial Haiti până în 1862, oamenii de afaceri americani nu pregetau a face comerţ cu această naţiune insulară.
Economia haitiană era descentralizată, organizată în jurul a 11 regiuni care se bucurau de o autonomie largă, fiecare având propriul port maritim. Conflictele abundau în ţară. Guvernul central îşi exercita controlul, iar impozitarea puternică a exporturilor şi puterea negustorilor străini diminuau profiturile ţăranilor. Şi totuşi regiunile erau înfloritoare iar sistemul politic şi militar descentralizat asigura multor haitieni controlul asupra propriului ldestin.
În secolul al XX-lea, acest sistem a fost supus unei presiuni crescânde. Străinii, împreună cu mulţi dintre haitienii din păturile de sus, priveau micile gospodării ca o barieră în calea progresului. În perioada în care au ocupat Haiti, din 1915 până în 1934, Statele Unite au acţionat pentru concentrarea economiei în capitala Port-au-Prince. Americanii au exercitat presiuni pentru a fi rescrisă constituţia aşa încât străinilor să le fie permisă deţinerea de pământ, ceea ce părinţii fondatori ai ţării interziseseră, temându-se de reîntronarea sistemului sclavagist, şi au acţionat pentru înlocuirea micii ferme de familie cu marile plantaţii deţinute de corporaţiile străine.
În anii ’20, când regiunile rurale s-au răsculat împotriva ocupanţilor şi a muncii forţate la care erau supuşi pentru a construi şosele, Statele Unite au creat o jandarmerie centrală pentru a înăbuşi insurecţia. Violenţa şi declinul economic din zonele rurale i-au forţat pe mulţi haitieni să fugă la oraş sau pe plantaţiile din tarile vecine, Cuba şi Republica Dominicană. De atunci, regiunile rurale au continuat să sufere din cauza degradării mediului înconjurător şi a economiei, ca şi din cauza exodului către oraşele mari, în special Port-au-Prince, care au devenit supraaglomerate. Astăzi, aproape jumătate din hrana ţării este importată.
Influxul de idei şi de bani care a urmat cutremurului oferă o oportunitate pentru restaurarea sistemului micilor gospodării care au fost stâlpul societăţii haitiene după dobândirea independenţei. Michel Martelly, noul preşedinte haitian, a vorbit de nevoia descentralizării economiei iar organizaţiile non-guvernamentale au început să deruleze proiecte pentru a-i ajuta pe ţărani.
Autorităţile municipale trebuie să construiască pieţe în care ţărăncile să vină să-şi vândă produsele. Statul haitian trebuie să elaboreze politici comerciale menite să protejeze sectorul agricol şi să iniţieze repararea drumurilor şi a porturilor, să ia masuri împotriva despăduririlor şi pentru îmbunătăţirea sistemelor de aprovizionare cu apă. Organizaţiile străine care activează în ţară ar putea ajuta pur şi simplu obligându-se să cumpere produse alimentare şi alte bunuri de la producătorii locali.
Rezultatul investiţiilor în economia rurală ar fi autosuficienţa, micşorarea supraaglomerării oraşelor şi, cel mai important, o cale către rezolvarea problemelor, devenite acum cronice, cauzate de malnutriţie şi de insecuritatea alimentară. În 2012, haitienii vor să-şi reconstruiască ţara. Cel mai bun model de urmat se găseşte în propria lor istorie.

Laurent Dubois, autorul cărţii Haiti: The Aftershocks of History, şi Deborah Jenson, autoarea cărţii Beyond Slave Narrative sunt co-directori ai Haiti Humanities Laboratory de la prestigioasa Duke University din SUA.

(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

duminică, 8 ianuarie 2012

Criza financiară pe înţelesul beţivilor



Pe mail am primit, pe blog postăm. Propun ca autorului să-i fie acordat un premiu pentru popularizarea economiei.

Sintetizarea crizei financiare în zece etape.

1. Ion are o crâşmă. Pentru a-şi spori vânzările, el decide să le ofere clienţilor (majoritatea beţivani neisprăviţi) băutura pe datorie. Îşi notează cu grijă datoria fiecărui client, ţinând astfel un bilanţ al creditelor acordate. Pe măsură ce se răspândeşte vorba că Ion serveşte în schimbul promisiunii de a plăti în viitor, numărul clienţilor creşte, iar vânzările de băutură aşijderea. Pe fază, Ion profită de ocazie şi scumpeşte ţuica şi berea.

2. Un consilier bancar abil îşi dă seama că afacerea lui Ion este de viitor şi îi acordă acestuia un credit pentru dezvoltarea cârciumii. Creditul este garantat cu creanţele acumulate de Ion - promisiunile de plată ale beţivanilor care îi trec pragul.

3. Superiorii consilierului bancar - băieţi deştepţi, cu îndelungată expertiză în mobilizarea resurselor financiare - refinanţează creditul acordat lui Ion prin emisiunea a trei tipuri de obligaţiuni, garantate, desigur, cu datoriile alcoolicilor: BEAU-BOND, BEAT-BOND şi VOMIT-BOND.

4. Aceste titluri financiare sunt cumpărate şi tranzacţionate apoi pe piaţa internaţională. Mulţi investitori nu înţeleg ce înseamnă aceste obligaţiuni şi cu ce sunt garantate. Cu toate acestea, cererea pentru ele creşte, alimentată de creşterea continuă a cotaţiilor.

5. Intr-o bună zi, cu toate că preţurile continuă să urce, managerul de risc al unei bănci (concediat ulterior, fiindu-i reproşată atitudinea pesimistă) decide că este timpul să ceara plata datoriilor acumulate de beţivii care frecventează crâşma lui Ion.

6. Datornicii nu au cum să plătească. Ion nu îşi poate rambursa creditul contractat de la bancă şi intră în faliment.

7. Obligaţiunile BEAU-BOND şi BEAT-BOND îşi pierd 95% din valoare. VOMIT-BOND stă ceva mai bine, valoarea ei stabilizându-se după o prăbuşire de 80%.

8. Furnizorii cârciumii lui Ion întâmpină serioase dificultăţi financiare, după ce clientul lor a închis porţile şi după ce obligaţiunile în care investiseră masiv şi-au pierdut valoarea. Furnizorul de ţuică este preluat de o firmă concurentă, iar fabrica de bere intră în faliment.

9. Banca este salvată de la faliment de către Guvern, în urma unor consultări dramatice între partidele politice.

10. Fondurile necesare acoperirii pierderilor sunt obţinute prin impozitele plătite de către persoanele care nu consumă alcool.