Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

marți, 31 decembrie 2013

BP şi Chevron au deversat deşeuri radioactive în apele de coastă ale statului american Louisiana



Monştrii petrolieri BP (British Petroleum) şi Chevron au deversat în apele de coastă deşeuri toxice – inclusiv material radioactiv – rezultate în urma operaţiunilor de forare, acuză comitatul (parish) Plaquemines din statul Louisiana într-o plângere înaintată marţi, 24 decembrie, Curţii Federale.
Comitatul Plaquemines afirmă că numitele companii au deversat în ocean reziduuri de pe câmpurile petrolifere, violând Legea statului Louisiana asupra managementului resurselor costiere din 1978. Numita lege le cere companiilor să cureţe, să facă din nou proprii pentru viaţă, să detoxifice sau să restaureze zonele poluate, ceea ce numitele companii nu au făcut, spune actul de acuzare.
Poluarea, însoţită de exploatarea neadecvată de către companii a câmpurilor lor petrolifere au cauzat serioase eroziuni costiere şi contaminarea pânzei de apă freatică, potrivit aceluiaşi act de acuzare.
„Socotim că numitele companii petroliere sunt responsabile pentru propriul lor comportament, credem că aceste companii petroliere sunt de condamnat şi mai credem că aceste companii petroliere au înşelat statul“ a spus John Carmouche, reprezentantul comitatului Plaquemines, în noiembrie, când acuzaţia a fost prezentată curţii statului Louisiana.
Comitatele Plaquemines şi Jefferson au înaintat în noiembrie circa 30 de plângeri împotriva unei duzine de companii din domeniul energetic şi a contractorilor acestora, acuzând distrugerea şi poluarea regiunilor de coastă.
Plângerea împotriva BP şi a Chevron afirmă că aceste companii petroliere ar fi trebuit să recunoască faptul că deşeurile rezultate în urma forării, cunoscute ca „lichid de fracturare“, conţin „inacceptabile şi implicit periculoase“ cantităţi de materiale radioactive Radiu 226 şi Radiu 228.
Chiar dacă minime cantităţi de Radiu 226 au fost utilizate odată în produse de îngrijire precum pasta de dinţi, ele au fost eliminate atunci când s-a descoperit că beneficiile pentru sănătate nu erau deloc adevărate, potrivit Comisiei de Reglementare Nucleară.
Expunerea îndelungată la radiu sporeşte şansele de apariţie a unor boli precum astmul, cancerul de oase, leucemia şi anemia aplastică, raportează Agenţia pentru Protecţia Mediului.
Conţinând radiaţii gamma, radiumul este dăunător dacă este ingerat sau inhalat. Agenţia pentru Protecţia Mediului spune că aproximativ 20 % din radiumul ingerat nu mai părăseşte corpul uman, intrând în circuitul sângelui şi adesea acumulându-se în oase.
Plângerea legală mai atrage atenţia asupra construirii de către companii a unor „gropi de depozitare a deşeurilor insuficient cămăşuite“, descrise în plângere ca „simple gropi, iazuri sau excavaţii“ săpate în pământ sau în teren mocirlos. Multe asemenea batale nu au fost niciodată corect etanşate, iar companiile nici măcar nu au cerut permisiunea să le închidă, spune plângerea.
Comitatul Plaquemines acuză BP că a săpat, fără permisiune, canale în zona de exploatare a ţiţeiului şi gazului.
„Plângerile sunt cam aceleaşi“, spunea, în noiembrie, în faţa curţii, Don Briggs, preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Petrol şi Gaz din Louisiana. „Vor să extorcheze de cât mai mulţi bani industria de petrol şi gaze, bani care vor umple buzunarele unui grup restrâns de avocaţi.“
În noiembrie, revista „Harper’s“ a publicat un raport cuprinzător despre moştenirea murdară a exploatării petrolului în statul Louisiana şi despre atracţia irezistibilă pe care o exercită industria aceasta asupra oamenilor politici.
În articol i s-a dat cuvântul şi lui Briggs, care a deplâns iniţiativele menite să pună capăt, în numele mediului şi sănătăţii, producţiei de petrol şi gaz prin fracturare hidraulică în Louisiana.
În urma unei întâlniri cu Briggs, autorul articolului, Ken Silverstein a scris că lobby-istul a criticat ceea ce el numea o „cramponare neruşinată a rezidenţilor de pe coasta Golfului Mexic pentru a smulge o frântură din fondul de compensare de 20 de milioane de dolari creat în urma exploziei platformei de forare Deepwater Horizon [în 2010]. «BP este jefuit şi prădat de oricine locuieşte sau are vreo afacere pe coasta Golfului Mexic», a spus el pufnind.“
BP este în prezent implicat într-un proces în care spune că s-au adus plângeri neîntemeiate ale unor firme prejudiciate de scurgerea masivă de petrol din 2010, urmărind impunerea unei scheme de compensare de mai multe miliarde de dolari.
Articol preluat de "The European Times" din 24 decembrie 2013 de pe site-ul rt.com.
Traducere din limba engleză de Alexandru Ciolan

marți, 10 decembrie 2013

La noi în Colind

de Cosmin Stoica


Doamne, de Te-am primi să Te naşti
la noi în colind,
n-ar mai umbla Copila gingaşă,
ce ne e Mamă şi nouă,
prin nopţi depresive
cu mese bogate,

prin zgomot de obsesii
la vestimentaţie şi magie,

prin nopţi de vopseluri şi sonorităţi,
prin nopţi fără stele
şi cântece îngereşti!

Doamne, de Te-am primi să Te naşti
la noi în colind,
ne-am bucura de gânguritul Tău,
şi n-am mai petrece Crăciunul
cu urări congelate şi băuturi alese,
ci doar Naşterea Ta!

Apoi, Te-am înfăşa după prima Ta băiţă,
în licăr de irişi,
din ochii înduioşaţi ai pruncilor noştri,
şi Te-am legăna la noi în colind,
„lin şi iarăşi lin!“

Iar Copila gingaşă
ar sta cu noi la masă,
la noi în colind!

Poezia face parte din volumul, în pregătire, Cale de-o viaţă spre sufletul meu

miercuri, 27 noiembrie 2013

Papa Francisc critică neoliberalismul

de Alexandru Ciolan
Marţi, 26 noiembrie 2013, a fost dată publicităţii exortaţia apostolică Evagelii Gaudium (Bucuria Evangheliei), text al Papei Francisc menit a încununa reuniunea de la Vatican, din luna octombrie, a episcopilor din toată lumea întruniţi spre a dezbate modalităţile de predicare a Evangheliei în lumea actuală.
Evangelii Gaudium este primul text important şi un adevărat document programatic al Papei Francisc (motiv pentru care a fost numit, de unii comentatori, „Biblia lui Bergoglio“). Două sunt direcţiile prioritare de acţiune stabilite pentru pontificatul primului Papă iezuit din istorie: 1. reforma Bisericii catolice, inclusiv a papalităţii, care trebuie să iasă din izolarea în care trăieşte în prezent, să se descentralizeze şi să coboare în stradă, recăpătându-şi menirea pe care o are de la Hristos; 2. apelul ca oamenii politici şi de afaceri să combată sistemul economic actual, caracterizat drept „tiranic“.
Să urmărim câteva dintre ideile-forţă ale textului:
• „Nici Papa, nici Biserica nu au monopolul în interpretarea realităţii sociale sau în avansarea de propuneri pentru problemele contemporane. […] Nu cred nici că ar trebui să se aştepte de la autoritatea papală un cuvânt definitiv sau complet despre toate chestiunile care privesc Biserica şi lumea. Nu este de dorit ca Papa să ia locul episcopatelor locale în stabilirea tuturor problemelor cu care acestea se confruntă în teritoriile lor. În acest sens, întrevăd nevoia de a avansa către o sănătoasă descentralizare.“
• „O excesivă centralizare, în loc să ajute, complică viaţa Bisericii şi dinamica ei misionară.“
• „În dialogul cu fraţii ortodocşi, noi, catolicii, avem posibilitatea să învăţăm ceva în plus despre simţul colegialităţii episcopale şi despre experienţa sinodalităţii. Prin schimbul de daruri, Sfântul Spirit ne poate duce tot mai aproape de adevăr şi de bine.“
• „După cum porunca de «a nu ucide» stabileşte o limită clară spre a asigura valoarea vieţii omeneşti, astăzi trebuie să spunem: «Nu economiei excluziunii şi a inechităţii». Această economie ucide.“
• „Nu este admisibil să nu devină ştire faptul că un bătrân moare de foame pe stradă dar este o ştire căderea cu două puncte a Bursei. Aceasta înseamnă excluziune. Nu se mai poate tolera să se arunce la gunoi mâncarea câtă vreme sunt oameni care rabdă de foame. Aceasta este inechitate.“
• „Astăzi totul intră în jocul competitivităţii şi al legii celui mai puternic, în care cel tare îl înghite pe cel slab. Ca urmare a acestei situaţii, mari părţi ale populaţiei se văd excluse şi marginalizate: fără lucru, fără un orizont, fără ieşire. Fiinţa umană este socotită un bun de consum, care poate fi folosit şi aruncat.“
• „Până când nu vor fi şterse excluziunea şi inechitatea din cadrul unei societăţi şi dintre popoare nu va putea fi eradicată violenţa. […] Aceasta nu se întâmplă doar pentru că inechitatea provoacă reacţia violentă a celor excluşi din sistem, ci pentru că sistemul social şi economic este nedrept în chiar rădăcinile lui.“
• „În timp ce câştigurile câtorva, puţini, cresc exponenţial, cele ale majorităţii rămân tot mai departe de bunăstarea acestei minorităţi fericite. Acest dezechilibru provine din ideologiile care apără autonomia absolută a pieţelor şi speculaţia financiară. De aici şi negarea dreptului de control al Statului. […] Se instaurează o nouă tiranie invizibilă, uneori virtuală, care-şi impune, unilateral şi implacabil, legile şi regulile.“
• „În acest sistem, care tinde să fagociteze totul numai pentru a asigura creşterea profitului, orice lucru fragil, precum mediul, rămâne lipsit de apărare în faţa intereselor pieţei divinizate, devenite regulă absolută.“
„Câtă vreme nu se rezolvă radical problemele săracilor, renunţând la autonomia absolută a pieţelor şi a speculaţiei financiare şi atacând cauzele structurale ale inechităţii, nu se vor rezolva problemele lumii şi, în definitiv, nici o problemă. Inechitatea este rădăcina relelor sociale.“
• „Unii încă mai apără teoriile «risipei», care presupun că orice creştere economică, favorizată de libertatea pieţei, produce prin sine însăşi echitate şi incluziune socială în lume. Această opinie, care nu a fost niciodată confirmată de fapte, exprimă o încredere rudimentară şi ingenuă în bunătatea celor care deţin puterea economică şi în mecanismele sacralizate ale sistemului politic dominant.“
• „Etica – o etică neideologizată – permite crearea unui echilibru şi a unei ordini sociale mai umane.“
• „Îl rog pe Dumnezeu să ne dăruiască politicieni cărora să le pese într-adevăr de societate, de popor, de viaţa celor sărmani! Este imperios ca puterea politică şi puterea financiară să ridice privirile şi să-şi lărgească perspectiva, să se străduiască să existe muncă demnă, educaţie şi îngrijirea sănătăţii pentru toţi cetăţenii.“

marți, 12 noiembrie 2013

Revoluţia gazelor de şist. Anatomia unui dezastru (I)

de Ovidiu Hurduzeu
Motto: Consider revoluţia gazelor de şist mai mult o petrecere de pensionari decât o revoluţie... Este ultima zvâcnire. (Art Breman, geolog)
Ca şi când distrugerea Apusenilor prin „proiectul Roşia Montană″ nu ar fi fost de ajuns, asasinii economici, interni şi externi, ai României au mai tras câteva gloanţe în trupul muribund al ţării noastre – ca să fie siguri că victima chiar nu mai mişcă. De data aceasta arma folosită este fracturarea hidraulică. Dacă în cazul Roşia Montană au acţionat neglijent, nu le-a păsat să facă pierdută arma crimei şi să şteargă amprentele, în afacerea gazelor de şist se lucrează profesionist, cu pistolari deghizaţi în negustori de iluzii din Vestul Sălbatic. Prin propagandă şi tactici psihologice, demne de o veritabilă acţiune de psy-ops, crima comisă a fost transformată în opusul ei: o operaţiune de salvare a României din ghearele petro-imperialismului rusesc.
Au fost reactivate mai întâi mituri şi reflexe condiţionate menite să influenţeze emoţiile şi comportamentele populaţiei (potenţial) insurgente. Există termeni şi sintagme care provoacă o reacţie colectivă previzibilă. În cazul gazelor de şist, sintagma „independenţa faţă de gazul rusesc“ declanşează un reflex condiţionat de respingere a „duşmanului de la est“. Odată reactivat acest reflex în mentalul românesc, orice enormitate debitată în legătură cu „independenţa faţă de gazul rusesc“ va fi acceptată necondiţionat de către publicul larg. Un titlu ca „Miza gazelor de şist: Ruşii vor avea pierderi uriaşe dacă România devine independentă energetic“ (ziare.com) nu urmăreşte să ofere o informaţie reală, ci să stârnească o reacţie emoţională. Nu numai că ne vom câştiga independenţa faţă de gazul rusesc, dar vom produce duşmanului şi „pierderi uriaşe“. Termenii nu au nimic din rigoarea datelor economice, trimit însă subliminal la istoria rezistenţei noastre în faţa asupritorului bolşevic. Cât pierde Gazprom în eventualitatea unei independenţe româneşti faţă de gazul rusesc ne-o spune, la rece, Vocea Rusiei: „Cota de gaze alocate Republicii Moldova şi României reprezintă 0,6% din totalul exportului anual de gaze al Gazprom. În condiţiile în care, în prima jumătate a anului 2013, cererile de gaze din Europa către Gazprom au crescut cu 10%, cota de 0,6% poate fi redistribuită de Gazprom fără probleme Turciei sau Germaniei, ţări aflate în plină expansiune economică“.
Hotărâte, probabil, să-i producă Rusiei „pierderi uriaşe“, guvernele băsesciene au mizat totul pe Nabucco, un proiect occidental al cărui eşec răsunător a pus în evidenţă latura lui... comică. Iată ce scria revista "Forbes" în 2012: „Nabucco a fost întotdeauna mai mult decât o simplă conductă pentru a transporta gaz: a fost un proiect menit să demonstreze unitatea europeană împotriva manipulărilor grosolane ale petro-imperiului condus de Putin. O comedie a erorilor, jucată de nenumărate ori, a demonstrat în mod concludent incompetenţa şi neputinţa aproape comică a Uniunii Europene, chiar atunci când este vorba de chestiuni care se presupune a avea o importanţă strategică. Nabucco a fost conceput ca un proiect în care europenii eficienţi şi moderni le vor arăta ruşilor înapoiaţi cum se face treaba. În loc de o lecţie dată ruşilor, proiectul s-a dovedit o caricatură“.
Să tot fie o caricatură pentru analiştii de la "Forbes", dar pentru România eşecul este usturător. Mizând totul pe Nabucco, România a refuzat să participe la construcţia conductei South Stream. Dacă ar fi trecut pe teritoriul României, lungimea conductei s-ar fi scurtat cu 50% şi ar fi scăzut preţurile gazului furnizat României de către Gazprom. "South Stream ar fi putut reprezenta „cel mai important tren care ar fi putut trece prin România şi care ne-ar fi pus înapoi pe harta Europei“, consideră analistul Valentin Vasilescu, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni. România a rămas însă pe peronul gării în vreme ce bulgarii, sârbii, ungurii, slovenii, austriecii, italienii, croaţii, macedonenii, grecii şi turcii s-au instalat în vagoanele South Stream-ului. În contul călătoriei, Gazprom oferă preţuri stabile la gaz cu un discount de 10%. Sunt şi alte avantaje. Construcţia porţiunii de conductă de pe teritoriul bulgăresc le va aduce vecinilor noştri venituri garantate de 3,1 miliarde (potrivit declaraţiilor făcute de ministrul bulgar al energiei, Dragomir Stoynev, din 31 octombrie 2013, la ceremonia de inaugurare a lucrărilor). Până la urmă, România va trebui să se pronunţe „în favoarea South Stream, pentru că altă alegere nu are“ socoteşte analistul azer Ilgar Velizade, citat de agenţia Regnum.
Pentru articolul integral din Cotidianul click AICI.

marți, 15 octombrie 2013

Care euro? Europenii loviţi de criză îşi fac propriile monede


Tot mai multe comunităţi din Spania, Grecia şi Franţa au renunţat la euro şi plătesc, în schimb, cu „albine”, „ore”, „vecini” şi „ecouri”, folosind sisteme paralele de troc.

Criza economică a scos la lumină toate deficienţele zonei euro în forma ei actuală. În timp ce Bruxelles-ul şi cele 18 guverne din uniunea monetară caută măsuri pentru rezolvarea acestora, câteva comunităţi mai mari sau mai mici din Spania, Grecia şi Franţa au găsit soluţii pentru a „ocoli” aproape complet moneda unică despre care consideră că le face mai mult rău decât bine.   Aşa că aceştia au dezvoltat economii locale, paralele, care funcţionează pe baza a doi piloni – monede alternative şi troc, pentru a combate ratele ridicate ale şomajului, inflaţia, scăderile salariale şi, mai presus de toate, majorările de taxe. De fapt, comunităţile care folosesc astfel de monede nu plătesc deloc impozite pentru tranzacţiile desfăşurate în aceste „valute”.

Francezii vor avea „piersici” în portofele
Astfel, la mai puţin de şapte kilometri de Paris, cei peste 100.000 de locuitori din Montreuil se pregătesc să-şi umple portofelele cu „piersici”. Vor încăpea pentru că nu sunt fructe, ci noua monedă pe care o vor folosi de la sfârşitul lunii noiembrie.   Moneda este promovată drept o modalitate a francezilor de a se asigura că „tranzacţiile nu se pierd în sistemul bancar” şi de „a promova comerţul local”, explică pentru „Liberation” Bastien Yverneau, directorul asociaţiei care a iniţiat acest proiect, Montreuil în tranziţie. Scopul pe termen lung este estinderea „piersicilor” în întreaga Île-de-France, cea mai bogată şi cea mai populată dintre cele 27 de regiuni administrative ale Franţei.    Aceasta este doar cea mai recentă monedă locală folosită de francezi. Până acum, 20 de oraşe din Franţa au introdus astfel de valute. În Villeneuve sur Lot, din ianuarie 2010 se folosesc „albinele”. Când a pornit, o albină avea aceeaşi valoare cu un euro. La fiecare şase luni, ea era depreciată cu 2%. În Toulouse există, pe lângă euro, moneda „sol”, iar în Vaucluse - „roata”. În  Romans-sur-Isere se foloseşte „măsura”, în Angers - „muza”, iar Bretania a introdus „Heol”. 

Citeşte articolul integral din adevarul.ro AICI.

marți, 24 septembrie 2013

Senin de Prislop Ceresc

de Cosmin Stoica















De la Haţeg spre Silvaşul de Sus,
Simţim mai uşor pe umeri
habitatul nostru de gri şi conflict,
de infestaţii şi aur plumbuit.

De la Silvaşul de Sus spre Prislop,
se rarefiază scopurile lumeşti din noi.

Aici e un plai frumos de sânziene,
Bulgăraşi de soare cu miros de miere
ai Sânt Zianului Arsenie,

Mai sunt trei kilometri până la Mănăstire,
Un şipot lin de limbi de foc
ne plouă de vară.

Viscolul se opreşte la poartă,
Aici e un anotimp fără timp !

Înfioraţi intrăm pe poarta care duce-n Sus,
cu coşurile pline de colinde, ouă roşii, pâine şi vin,
Sărbătorim Naşterea, Învierea şi Rusaliile,

Ce dacă afară e noiembrie, februarie sau iulie,
acolo e un Prislop Ceresc şi atât!

Să ne fie binecuvântate bunătăţile
şi haina de sărbătoare!

Ne spălăm la izvor de luxul fetid
şi de praful drumurilor climatizate.
Bem apă vie, pregustăm voinicia din poveste,
confortul nostru are gust metalic.

Spre Cărarea Împărăţiei pornim alpin şi senin,
cu dimineaţa-n plămâni,
Cu ochii-n paşii scrişi în amintiri,
de când am fost prima dată, sau ultima dată.






















Ne aşteaptă Părintele Arsenie Zian acasă,
la Poarta mormântului înflorit!

Prima dată am fost singur,
Nu era nimeni, nu eram nici măcar eu,
aşa cum mă voise Dumnezeu.

Odată, Părinte drag,
Mi-ai pus pe ochi, tină din mormântul tău înflorit,
apoi L-ai rugat pe pe Domnul Hristos să-mi spună tainic:
,,Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului!

N-o căuta-n Ierusalim, departe,
o poţi găsi şi în Cuvintele Vii,
ale lui Arsenie Zian!

Mi-a dăruit Părintele, de fiecare dată
câte ceva pentru Drum.

Luăm câte-un buchet de flori,
când ne-aducem aminte,
Spinii nu-i uităm niciodată!

Îl îmbrăţişăm pe Părintele Arsenie Zian,
bătând prieteneşte Crucea sa pe umăr!

Stăm în genunchi,
Sub patrafirul de flori, se-aşterne o tainică asepsie,
Părintele, operează psalmic
stropindu-ne cu isop,
curăţindu-ne şi spălându-ne
Aşa, mai vârtos decât zăpada, neinvaziv, ne vom albi!

După operaţie se poate pleca acasă,
Îţi iei patul tău şi umbli!

Poezia este dedicată Părintelui Arsenie Boca, pentru ziua de 29 Septembrie, la 103 ani de la naştere.
Ea face parte din volumul, în pregătire, ,,Cale de-o viaţă spre sufletul meu“

joi, 5 septembrie 2013

Cartea din Icoana Preacuratei

de Cosmin Stoica















Citesc despre înţelepciune şi pricepere
cu lăcomia eului sărac în Fericirile Domnului,
cu semeţia celui care nu le are pe toate ale pământului,
dar vrea să le ştie pe toate ale Cerului.

Citesc cu teama nemântuirii minţii
şi cu pofta
pomului cunoştinţei binelui şi răului.

Citesc de parcă mâine,
la trâmbiţatul îngerilor,
voi fi întrebat
Cât ai citit despre Mine?

Un om sărac şi citit,
care
n-a săturat pe cel mai flămând ca el,
şi nu l-a îmbrăcat pe cel gol.

Prea multa carte
mi te-a îndepărtat, Preacurată Fecioară,
Mintea mea închipuit ,,mântuită“ nu îţi găsea scrierile.

Nu înţelegea cum poţi fi Împărăteasă fără ştiinţă,
fără ştiinţa asta a noastră,
a autopsiilor analitice şi retorice.

Tu n-ai scris nimic,
n-ai spus decât două, trei vorbe
în Cuvânt!

,,Iată roaba Domnului, fie mie după Cuvântul tău!“,
ţi-ai cunoscut vocaţia şi chemarea
fără lauri pământeşti.

Apoi minunata cântare,
îmbujorată în emoţia Copilei
fericite de toate neamurile!

,,Faceţi tot ce vă va spune El!
la Nunta la care ne-am veselit cu vinul cel bun
semn că petrecerea e frumoasă când
avem invitaţi de seamă,
Mama şi Fiul !

Apoi ai pus totul în inima ta,
biblioteci ale Pomului vieţii,

delectarea în înţelepciunea
Fiului tău,
chipul frumuseţii tale pământeşti

şi înţelepţirea cu Domnul şi Dumnezeul tău
făcându-te chipul frumuseţii Sale Dumnezeieşti.
De sfinţenie, nevinovăţie,
iubire, durere, minuni.

Îndeajuns pentru a fi
mai presus de
întreaga înţelepciune şi feciorie!

Icoană din Grota Laptelui (Betleem)















Târziu, într-o icoană simplă
sufletu-mi a îndrăznit să te zărească
simţind sănătatea
aerului proaspăt ce venea
din înălţimile Sinaiului,
din luminarea Taborului,
din Academia Muntelui Măslinilor.

Spre Munţi ai Fericirilor,
îngenunchez pentru odihnă în Cuvânt.
Ce mirare curată, neumblată
şi nedescrisă!

Simt adieri de flori de câmp, smerite
în picioarele căutătorilor.

Mă odihnesc în lectura icoanei
oprindu-mi mintea să mai umble
pe cărările diseminărilor!

Stai, Minte preacitită !
Stai necitită acum, în faţa splendorii!

La ce te ajută dacă
nu trăieşti ce ştii?
Stai şi simte Cuvântul!

Ignorată ai fost, Preafrumoasă,
de mintea mea provocatoare
pe dinafară şi spre nicăieri !

Deschid cartea din Icoana Ta,
foşnind clipirea bucuroasă
a ochilor tăi ce cu grijă
ţin în braţe Inspiraţia Cuvântului
şi Înţelepciunea Vieţii!

Poezia face parte din volumul, în pregătire, Cale de-o viaţă spre sufletul meu

luni, 2 septembrie 2013

Presa a titrat: criza îi mută pe români de la oraş la sat. Tot mai mulţi se mută în mediul rural ca să-şi poată găsi resurse. Într-adevăr, fenomenul există, l-au sesizat şi sociologii, dar el este mai profund decât pare la prima vedere. Nu doar nevoia de supravieţuire îi împinge pe români de la oraş la sat, ci şi o altă concepţie de viaţă, o altă mentalitate. Este, în fond, adevărata desprindere a românilor, de comunism, de viziunea sumbră asupra ruralului. Cei care migrează acum la sate sunt oameni instruiţi, cu dorinţa de a schimba modul lor de trai, dar şi mediul unde se stabilesc. Sunt fermentul pentru o nouă economie şi de ce nu, pentru o nouă Românie. 160 de mii de români s-au mutat la sat în 2011. În judeţul Cluj s-au instalat la sate anul trecut, 6.714 persoane mai mulţe decât în oraşul Cluj, unde au venit 6.097 noi locuitori.

Alex s-a născut într-un sat de lângă Cluj unde a făcut și primele opt clase, apoi s-a mutat la oraș, unde a studiat telecomunicațiile și a urmat cursurile facultății de sport. Ca și fotbalist promitea multe. Dar, cu toți cei 18 ani trăiți la oraș și studiile superioare finalizate, deși timp de șapte ani a desfășurat în Cluj o afacere care mergea bine, Alex alege să revină la sat și să devină agricultor. Este mulțumit de alegea făcută, deși este conștient că i-a schimbat viața. Și mai mult decât atât, și-a convins și soția, orășeancă, să renunțe la viața citadină.

„Mi-am dat seama că lucrez în fiecare zi și la sfârșit de lună tragi linie și ai plătit tot ce ai făcut. Nu am lăsat Clujul chiar brusc. Eu lucram aici și seara plecam în oraș. Lucram terenuri, am vreo 7-8 hectare de terenuri ale mele cu ale bunicului, fac comerț cu cereale, asta e partea de bază a veniturilor pe care le am, în perioada asta cu îngrășăminte și animale. Am crescut și cresc animale, viței, porci și mai nou și găini, un soi pentru ouă. Eram alt eu când ajungeam aici. Am ajuns, la un moment dat, într-un parc și am pășit pe iarbă. Am simțit un șoc, nu mai simțisem chestia aia de mult. De când m-am mutat aici probleme de sănătate nu cunosc, deși când eram în oraș mai apăreau. De când ne-am mutat aici ne-am dat seama că nu ne lipsește absolut nimic”, spune Alex.

Pentru textul integral din transilvaniareporter.ro click AICI.

marți, 20 august 2013

România între martiraj, ocrotirea, răsplătirea, convertirea torţionarilor și teroarea ideologică


de pr. dr. Mihai Valică


1. Introducere

A scrie despre martiri și teroare în România este un act de mare curaj, întrucât nu cred că cineva se pricepe cu adevărat la martiri, iar dacă nu ai trăit vremurile de martiraj și teroare, atunci poți fi atins, cu siguranță, de o umbră de impostură1.

1.1. Motivația titlului

Personal, doresc să cunosc adevărul istoric recent al României, care a dat „nor de mărturii“2 ale credinței creștine şi ale demnităţii umane. Știu că acest nor de martiri poate aduce ploaia Duhului Sfânt peste noi și țara noastră, ca să nu ne uscăm în deșertul uitării, al minciunii și al nesimțirii actuale, în special al nesimțirii intransigente a unor cenzori ideologici, care ne interzic, astăzi, să vorbim despre propriii noştri martiri, în România martirizată tocmai de stăpânii lor, care răsplătesc cu pensii mari pe torţionari şi sfidează pe cei torţionaţi...! Să fie oare perioada postdecembristă nu doar o epocă a devalizării economiei şi a tranziţiei năucitoare, care a transformat România într-o rezervaţie naturală a sărăciei în aer liber, fără economie şi fără viitor, sau este şi o continuare subtilă a comunismului reşapat şi integrat global în himera mondializării? Conspiraţia tăcerii, amnistia de iure a torţionarilor, protejarea şi răsplătirea lor generoasă, jefuirea ţării şi umilirea ei etc. sunt oare parte componentă din de-ontologia noii democraţii mondiale? Să fie oare România ţara torţionarilor fericiţi3, care îşi consumă, fără pic de jenă, pensiile uriaşe, pătate cu sânge şi moarte? Iată doar câteva întrebări pe care ar trebui să le dezbatem civic şi eclesial.
Chiar dacă adevărul este crud și barbar, am credința că el ne poate ajuta la purificare și mântuire. Știm că „cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă şi a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte“4 spune Eminescu și doar el „te face liber5 ne învață Mântuitorul Hristos. Iar „acolo unde lipseşte curajul nici o altă virtute nu poate supravieţui“, spune un apologet creștin6.
Doresc doar să cunosc Istoria națională sau „naționalitatea în marginile adevărului7 pentru a putea trăi în viitor cu demintate națională și să am răspunsul gata pregătit când voi merge la judecata Domnului „cu slava neamului meu“8.
Despre „Noul Ierusalim“, cetatea cerească a fiilor lui Dumnezeu de după învierea şi judecata obştească, stă scris: „Neamurile vor umbla-n lumina ei, şi‑mpăraţii pământului într‑însa îşi vor aduce slava“9; și „cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu eşti Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate“10.
Deci scriu despre martiraj și teroare ideologică din România recentă, din perspectivă eshatologică, ca teolog și preot și nicidecum din postura de martir sau erou și nici ca judecător moralist al istoriei.
Cu toate că în mizeria ideologică a epocii în care trăim „s-a ajuns ca, pentru a vorbi de martiri, să fie nevoie de curaj [...] iar când e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste nu-ţi trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală“11, personal, îmi asum acest risc de a fi considerat orice, doar de dragul adevărului și de dragul înveșnicirii neamului meu.
Doresc să arăt apoi că martirajul este un act de credință creștină profundă și o șansă enormă pentru mântuire, în ciuda faptului că unii laici democrați nu au înţelegere pentru martiraj, iar în concepţia lor „martirul fiind o victimă idioată, care se chinuie degeaba, cu ochii aţintiţi la o himeră [...] iar opinia curentă este că martirii au fost nişte bieţi nenorociţi care au crăpat fără nici un rost şi de aceea îi putem lesne da uitării. Cu alte cuvinte, nu pierdem nimic dacă tăcem în privinţa martirilor. În realitate, dacă îi uităm pe ei, ne uităm fundamentul pe care stăm, ne uităm rădăcinile...“12 și nu mergem la judecata lui Dumnezeu decât cu rușinea neamului dat uitării și nicidecum cu slava lui...!
Cu toate că nu există martiri universali, respectând martirii fiecărui neam, respectăm pe sfinţii universali ai lui Dumnezeu, care devin „împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu“13, doar dacă au făcut actul martiric în numele şi de dragul lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi al lui Hristos şi al credinţei creştine, în Legea Harului. Altfel, sunt fie victime, fie agresori, fie torţionari, fie eroi ai neamului sau viteji ai popoarelor, dacă „ce-i martiric pentru mine devine duşman postum pentru altul”, precizează Sorin Lavric14.

2. Ce este un martir după învățătură ortodoxă?

Martirul reprezintă o sinteză a smereniei şi a jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în el, în lupta împotriva răului de orice fel15, răbdând chinul, nedreptățile sau dându-și viața de dragul lui Hristos, al adevărului și al credinței creștine, dobândind astfel harisma iubirii, care lucrează în cele patru virtuţi: „luarea aminte [adică atenţia la toate evenimentele vieţii cotidiene], bărbăţia, înfrânarea şi dreptatea“ scrie Sfantul Evagrie Ponticul16.
De aceea, unii filosofi, sociologi şi critici ai creştinismului au indentificat religia creştină cu suferinta, chiar cu masochismul, ceea ce este total fals, întrucât „suferinţele creştinilor nu sunt creaţii proprii, ci sunt opera prigonitorilor, iar creştinii le-au acceptat nu ca să se autoflageleze, ci pentru a-şi păstra credinţa chiar şi cu preţul vieţii”17.
Când cineva eclipsează sau îşi asumă de unul singur suferinţa multora, doar pentru că a supravieţuit terorii şi temniţelor comuniste, sau când deturnează suferinţa altora în favoarea unei confesiuni18, a unei tagme, a unei etnii sau a unei mişcări politice, cu scopul de a-şi etala meritele sau curajul, sau şi mai rău, cu scopul de a falsifica şi muşamaliza istoria19, atunci asistăm la o competiţie martirică ridicolă şi frivolă, ducând în desuetudine noţiunea de martiraj şi lipsind-o de valoare hristică. Aceștia nu sunt martiri creștini, ci victime ale unui sistem sau ale erorii umane.
Falsul martir se trâmbițează pe sine, aduce mărturie lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni și omisiuni.
Mucenicul creștin, luptând pentru adevăr, luptă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii și a nedreptății de orice fel. „Mucenicii au fost omorâţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe o formă luată de rău în vremurile şi locurile respective“20.
Cei omorâți sau închiși de comuniști sunt martiri creștini pentru că au luptat împotriva răului, întruchipat la acea dată de comuniști. Cei care știu sau „au știut că sunt din Dumnezeu...“ au luptat să iasă de sub lumea care zăcea „sub puterea celui rău“21 și să urmeze îndemnului Sf. Ap. Pavel, care zice: „urâţi răul, alipiţi-vă de bine“22; „fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!“23.
Aceștia au devenit martiri creștini, chiar dacă crezul lor creștin a interferat uneori cu orientarea, simpatia sau convingerile politice ale vremii și nu pot fi catalogați pentru aceasta nici ca revoluționari sau răzvrătiți și nici ca dușmani ai poporului, cum îi defineau cenzorii ideologici odinioară, iar mai recent îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari, reacționari şi nedemocraţi24.
În contextul de mai sus, martirii adormiți în Domnul sau în viață, din perioada prigoanei comuniste, sunt martiri creștini și fericiți în Domnul și nu sunt doar niște luptători anticomunişti sau eroi ai neamului, deoarece și-au dat viața sau și-au pus-o în lupta împotriva celei mai odioase fiare apocaliptice a răului:comunismul.
Pentru martirii în viață, aceștia păstrează demnitatea de martir creștin doar dacă au rămas constant, până în prezent, în luptă împotriva răului25 și nu s-au lăsat reeducați de Piteștiul zilelor noastre, precum și cei ce au fost torționari și s-au căit de faptele lor, care se pot mântui26.
Însă cine se lasă modelat sau reeducat după duhul lumii acesteia nu mai poate fi numit martir, chiar dacă a suferit în temnițele comuniste, întrucât „cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui“27.
Există un interes fățiș pentru o astfel de transformare și deturnare a stării de martir creștin în luptător moral pentru un bine nedefinit sau definit partinic. Astfel, martirul creștin devine, pe nesimțite, un deontolog al societății civile sau al responsabilității civice şi un specialist al propriei suferinţe de odinioară sau al suferinţei altora...!?
Lupta împotriva răului pentru o scurtă sau lungă perioadă din viața noastră nu ne îndreptățește la demnitatea cerească de martir, ci fermitatea, curajul, răbdarea în suferință și atitudinea constantă de a lupta cu timp și fără timp, „împotriva duhurilor răutății“28, până în clipa morții, acestea ne dau cununa vieții veșnice.

2.1. Actualitatea martirajului

Nu doar comunismul naște martiri creștini, ci și astăzi și pe viitor oricine luptă împotriva răului sau a nedreptății, prigonit fiind din „pricina numelui” lui Iisus Hristos29 se poate număra, fără echivoc, printre martirii neamului nostru, cu valoare hristică mântuitoare.
Raportată la istorie și la lume, mucenicia creștină are un caracter temporal: atâta vreme cât răul coexistă cu binele în această lume.
Raportată, deci, la persoana creștină, care nu „se lăsa biruită de rău, ci biruieşte răul cu binele“30, mucenicia creștină, ca luptă, este limitată temporal: până la sfârșitul vieții pământeşti a creștinului. După primirea cununii cerești, mucenicia are valoare veșnică, întrucât sufletele martirilor sălășluiesc sub jertfelnicul cel ceresc: „și când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o“31.
Deci vremea martirilor creștini nu a încetat, ei nu sunt un episod încheiat al istoriei, ci martirajul este necesar mai ales în zilelele noastre, când trăim în direct epoca mondializării, a masonizării fără graniţe, a regionalizării impuse, a sodomizării afişate public şi legiferate, a globalizării fără de Hristos și împotriva lui Hristos, a des-creștinării lumii; toate acestea generează deja o secularizare soft, ce va conduce spre un ateism militant şi spre anticreştinism feroce.
Martirii creștini au lăsat cu limbă de moarte să nu fie răzbunați și nu și-au acuzat niciodată torționarii pentru atrocitățile comise32. Aceștia reprezintă coloana vertebrală a neamului românesc creștin și sunt o mulţumire adusă lui Dumnezeu, un prinos de recunoştinţă al întregii creştinătăţi. Ei sunt aleşii credinţei și ai neamului, în focul chinurilor, precum aurul în topitoare.
România sub teroarea roșie a holocaustului comunist a dat „nor de mărturii“33 ale credinței creștine. Cred că va sosi clipa când martirii creștini vor fi puși în calendare și în sinaxare și nu uitați în sertarele indiferenței.
Să nu uităm că fundamentul Bisericii Orotodoxe este puterea de desăvârșire și îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a credincioșilor ei și apoi aceasta lucrează dreapta cunoaștere și dreapta trăire a faptei celei bune în Duhul Sfânt.

3. România modernă între prigoana ideologică și asumarea istoriei

După vinovata amnezie care ne-a fost impusă şi în care ne-am complăcut, a sosit, cu ajutorul lui Dumnezeu, vremea mai bună a neuitării. Rândurile de față ne ajută să nu uităm relele făcute de potrivnicii Bisericii și ai Neamului, tocmai pentru a nu se mai repeta şi în acelaşi timp pentru a-i cinsti pe cei ce s-au jertfit şi a ne ruga pentru cei ce s-au făcut vinovaţi prin tăcere, nelucrare, compromisuri, laşităţi şi chiar trădare.
Pe cei din urmă nu-i judecăm şi nici nu-i condamnăm, doar să ne rugăm pentru ei!
Trebuie reţinut faptul că în timpul unei dictaturi politice, de orice orientare ar fi aceasta34, nici o instituţie a statului nu-şi poate desfăşura activitatea liber, nici măcar o instituţie divino-umană cum este Biserica. Este absurd să i se pretindă Bisericii să fi avut o altă soartă decât a celorlalte instituţii ale Statului: Învăţământul, Justiţia, Poliţia, Armata etc., mai ales că Biserica era considerată duşmanul cel mai de temut şi imprevizibil al statului comunist35.
Iată de ce se cuvine ca societatea românească să nu uite acest context şi să evalueze la justa valoare evenimentele trecute, iar Sinodul Sfintei Bisericii Ortodoxe Române să-i canonizeze, în sfârşit, pe toţi cei care au suferit şi au luptat pentru Biserică şi neam în anii dictaturii comuniste. Cred că aceasta este datoria morală a Sf. Sinod36.
Astăzi se duce o luptă subtilă, la toate nivelurile societății civile, pentru a fi eliminați luptătorii jertfitori și sinceri împotriva răului și neorânduielii oculte, întrucât dacă elimini luptătorii și pe cei care gândesc altfel decât sistemul, atunci poţi face ce doreşti cu un neam, cu un stat, cu o biserică sau o societate.
Răul şi pericolul cel mai de temut a fost şi este lipsa credinţei, a împotrivirii şi a jertfei noastre până la sânge37, până la martiraj. Lipsa fermităţii împotriva răului, atât a păstorilor cât şi a păstoriţilor, „domesticirea“ (îndulcirea, relativizarea) Evangheliei lui Hristos, precum şi lipsa martirilor este văzută de Origen ca lipsă a mijlocirii pentru iertarea păcatelor omeneşti: „Tare mă tem că de când nu mai sunt martiri şi s-au suprimat jertfele sfinţilor, aduse ca victime pentru păcatele noastre, noi nu mai obţinem iertarea păcatelor noastre [...]. Nu mai suntem vrednici să fim persecutaţi pentru Hristos, nici să murim pentru numele Fiului lui Dumnezeu38.
Iată cel mai mare rău, care ne vizează pe toţi, şi azi.
Dacă nu mai putem fi martiri, mai ales într-o eră a globalizării, când se tinde să se înlocuiască ecumenicitatea Bisericii cu ecumenismul şi mondialismul impersonal şi himer, când se încearcă relativizarea revelaţiei divine şi înlocuirea ei cu un sincretism babilonic la scară planetară, când se „organizează“ meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nivelurile, până la hedonism, în locul jertfei personale şi al mântuirii prin Hristos, este necesar măcar să urmăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „ocărâţi fiind, să binecuvântăm. Prigoniţi fiind, să răbdăm. Huliţi fiind, să ne rugăm. Ajunşi ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor“39, să ne smerim de dragul lui Dumnezeu şi de dragul unităţii neamului şi al adevărului Bisericii lui Hristos.
În acest context, cred că nu prudența, nu compromisurile sau exlusiv tactul pastoral al unora au salvat Biserica în perioada comunistă, ci că Însuși Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu și ca veșnic jertfitor pe sfintele altare, a salvat Biserica pentru jertfele mucenicilor de-a lungul istoriei și pentru sângele, prigoana și jertfele martirilor uciși în temnițele comuniste, precum și pentru persecuțiile de tot felul, îndurate în rândul creștinilor și al oamenilor verticali în fața răului, în perioada Holocaustului roșu40.

4. Dileme și întrebări actuale

Cei conștienți de rolul lor în istorie și de responsabilitatea lor în cadrul comunității eclesiale sau civice au reacționat și acționat conform convingerilor lor profesionale, morale și spirituale împotriva ideologiei comuniste atee, iar unii se opun vehement și mondializării oculte actuale. Mulți au plătit cu viața, alții au suferit sau suferă până astăzi.
Nu demult puterea politică a simulat un gest, pe măsura caracterului ei duplicitar și nedeplin, condamnând formal comunismul. Paradoxal este faptul că statul actual a „condamnat“ în general crimele comunismului, dar nu și ideologia care le-a făcut posibile. Având în vedere că după unii41 „comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“, ba chiar se consideră, după 20 de ani de la căderea lui, că este „mai periculos decât fascismul“42, având în vedere că istoria ține de conținutul credinței creștine,
Biserica este datoare moral să intervină și să-și precizeze poziția față de următoarele dileme etice și constatări morale:
a. Cum e posibil să se demaște totalitarismul ateu și să se condamne crimele comunismului, fără să se treacă la identificarea responsabilităților și culpabilităților celor care le-au comis?
b. Nu este moral ca la finalul războiului rece și în perioada tranziției năucitoare, bilanțul să arate că tot victimele sunt cele care au pierdut și atunci și acum, iar torționarii și fii acestora și politrucii jefuitori de la toate nivelurile să câștige și atunci și acum.
c. Nu este oare o ipocrizie fără margini să condamni crimele comunismului (vezi raportul Tismăneanu) fără să fie demascați adevărații călăi?
d. De ce crimele și ororile comunismului nu sunt considerate genocid sau holocaust și condamnate ca atare, așa cum au fost declarate cele ale nazismului?
e. De la ce număr de victime în sus este valabil un genocid sau un holocaust? Iată întrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului.
f. Din păcate, atât politicienii din România și din Uniunea Europeană, cât și Biserica se complac duplicitar, de două decenii, în această incertitudine și în compromis, pentru că nu condamnă moral, cu toată fermitatea adevărului, comunismul ca ideologie care deformează, umilește și ucide omul.
Fără reconsiderarea și asumarea istoriei, pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară, nici pentru Biserică, nici pentru societatea românească.

4.1. Eventuale critici în urma tăcerii generale

Este profund creștin să nu ignori experiențele generațiilor trecute, oricât de neplăcute sau de stânjenitoare ar fi acestea și să îndemni la pocăință comunitară sau eclesială, oferind, astfel, posterității exemple de sancțiune și de reparație morală. Este inadmisibil că din partea BOR nu s-a început procedura de canonizare a victimelor holocaustului roșu. Să nu uităm că Împărăția lui Dumnezeu este dreptate, bucurie și pace în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Nu pot exista concret stările și elementele esențiale ale Împărăției lui Dumnezeu, enumerate mai sus, dacă Biserica nu le promovează și în mod practic, nu numai declarativ.
Soluția ieșirii din această situație jenantă și condamnabilă este folosirea unei măsuri corecte de evaluare și asumare a istoriei recente, având ca punct de pornire valoarea omului ca persoană și chip al lui Dumnezeu sau cel puțin raportarea la valorile etice sau bioetice ale ființei umane.
În cazul când Biserica își asumă istoria și își îndeplinește cu toată responsabilitatea funcția ei liturgică, diaconal-filantropică, profetică și jertfelnică a mărturisirii lui Iisus Hristos și a Împărăției Sale pe pământ la toate nivelurile și în toate împrejurările, înseamnă că ea este lucrătoare prin iubire și mărturisitoare în Duhul Adevărului.
În cazul când Biserica nu va condamna moral ororile unei dictaturi atee și abuzive, înseamnă că ea devine colaboraționistă cu sistemul prin tăcere, contribuind prin aceasta la mușamalizarea istoriei, la relativizarea ororilor unui sistem ateu, la secularizare și că va fi percepută de credincioșii ei ca împreună-asupritoare și nicidecum slujitoare.
Creștinește, nimeni nu are voie să condamne personal pe cei vinovați, ei sunt vrednici de iertare în numele lui Iisus Hristos43, sau să despartă cu forța pe cei răi de cei buni, întrucât parabola evanghelică despre grâu şi neghină44 ne arată că numai Dumnezeu poate despărţi pe supuşii Împărăţiei de supuşii celui rău, la sfârşitul veacurilor45.
Sf. Ioan Gură de Aur spune că omul în viață nu este numai grâu, ci și neghină. În clipa în care cineva vrea să smulgă neghina în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoane șansa de a deveni grâu, iar cine pretinde să facă separarea sau judecata de pe acum, se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării Lui46.

5. Propuneri și perspective

Reconcilierea națională prin iertarea creștină este soluția vindecării României și a rănilor sufletești din inimile foștilor deținuți politici sau deținuți pe motive de credință și luptă împotriva răului. Trebuie să avem milă şi pentru torţionari şi să-i facem conştienţi, măcar în ultima clipă a vieţii lor, de răul făcut, să-i îndemnăm spre pocăinţă şi îndreptare, arătându-le că sintagma folosită de ei: mi-am făcut doar datoria şi am îndeplinit un ordin dat nu reprezintă o scuză şi nici o îndreptăţire morală, ci reflectă starea jalnică în care au ajuns ei, la un moment dat în viaţa lor: că au fost folosiţi doar ca instrumente ale torturii şi ale morţii. Pocăinţa lor ar reprezenta de fapt dezicerea de acea perioadă a căderii lor. Altfel, vor rămâne într-o permanentă stare de decădere morală în veşnicia păcatului.
Recuperarea, asumarea şi transfigurarea istoriei şi nu condamnarea torţionarilor ca persoane se poate face la nivel eclesial, din punctul de vedere al învăţăturii ortodoxe, dacă martirii şi eroii perioadei comuniste vor fi canonizați şi trecuţi în sinaxare şi calendare.
Cred că nu are nimeni interesul să lase răul să rămână rău, satana să nu primească nici o lecţie, iar Biserica să fie acuzată că bate toba despre nimicuri cotidiene, iar despre lucruri importante, cum ar fi jertfa neomartirilor şi pregătirea aperceptivă a credincioşilor pentru a deveni rezistenţi la era globalizării nimicului nu vorbeşte şi nici nu face nimic.
Dacă pe parcursul celor două milenii de creştinism, potrivnicul „a perfecţionat arta de a nu face martiri“47, Biserica, dimpotrivă, nu trebuie să se lase prinsă în această capcană vicleană, întrucât Biserica, spațiu liturgic mântuitor, loc de întâlnire dintre memorie și actualizare, dintre trecut și prezent în perspectiva viitorului, loc al împăcării și al iertării, este chemată să amintească omului și generațiilor că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărturisirea greșelilor și a păcatelor atât personal, cât şi comunitare.
Calendarele creştine sunt pline de martiri dar şi de unii din călăii şi torţionarii lor, care s-au căit şi convertit, transfigurând astfel fapta lor abominabilă, prin pocăinţă sinceră şi harul Sfântului Duh, în şansă a îndreptării şi a mântuirii. În Ortodoxie nimic nu este irecuperabil.
Jertfa martirilor şi convertirea torţionarilor reprezintă o lecţie dură dată de Dumnzeu, în istorie, satanei, care în epoca globalizării sărăciei şi a neomeniei şi-a schimbat tactica şi nu mai lasă creştinului actual „dreptul martiriului public, pentru a nu se converti. El ştie deja că cei tari în credinţă le înfruntă pe toate cu bărbăţie, ajutaţi de Dumnezeu“48.
Biserica este obligată, prin vocația ei profetică, să amintească fostelor slugi ale regimului totalitar comunist că nu e moral să stea fără penitență și remușcări, la adăpostul drepturilor omului, pe care tocmai ei, mai bine de o jumătate de secol, le-au contestat, și că nu e drept să se bucure de amnistie generală tacită, fără penitență morală, fără, măcar, remuşcări de conştiinţă, în lipsa ispășirii spirituale eclesiale, urmare a unui canon dat de duhovnic. Aceeaşi atenţionare hristică ar trebui să o adreseze Biserica, preventiv, şi noilor artizani, diriguitori, ideologi şi slugi ale mondializării fără Dumnezeu şi împotriva omului.
Concluzia generală a simpozionului internațional de martirologie din 11-12 oct. 2010 de la București a fost aceea ca Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române „să facă un prim pas prin recunoaşterea bisericească oficială a sacrificiului martirilor holocaustului românesc. Având în vedere rolul matern al Ierarhiei bisericeşti în vremuri critice, care pentru ocrotirea turmei evită mişcările riscante şi grăbite, atunci când ierarhia întârzie şi evită să ia hotărâri, se întâmplă două lucruri: sau este vorba despre înţelepciune sau despre trădare. A doua variantă vreau întotdeauna să o exclud dintr-o Ierarhie ortodoxă“49, spune părintele prof. Metallinos.
Să ne rugăm ca Biserica Ortodoxă Română să depăşească aceste obstacole50 şi să recunoască holocaustul românesc din veacul al XX-lea, hotărând după o amănunțită cercetare a adevăraților martiri creștini, o anumită zi de pomenire şi de cinstire a martirilor frumos-biruitori sub regimul comunist ateu, ca mărturisitori, jertfitori și eroi ai credinţei noastre ortodoxe51.

NOTE

1 Vezi pe larg Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în Moartea martirică, fundația Sf. Irina, București 2010, p. 65.

2 Vezi Evrei 12, 1: „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte“.

3 Vezi pe larg http://www.ziare.com/stiri/justitie/tara-tortionarilor-fericiti-1249196.

4 Mihai Eminescu, manuscrisul Superfluenţa populaţiei, în Opere, vol. XV, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 85.

5 Ioan 8, 32.

6 Irlandezul C.S. Lewis, un apologet creştin contemporan nouă, în: Surprins de bucurie, citat de Claudiu Târziu în: http://c-tarziu.blogspot.com/2010/10/simpozion-de-martirologie-cum-ne.html.

7 Mihai Eminescu, manuscrisul Din şedinţele Societăţii România Jună. Naţionaliştii şi Cosmopoliţii, în Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 457. El scrie: „Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional. Naţionalitatea în margenile adevărului“.

8 Apocalipsa 21, 24.

9 Ibidem.

10 Apocalipsa.

11 Sorin Lavric, Despre martiri, cit.; vezi și ziarul Lumina, 15 oct. 2010.

12 Ibidem.

13 Efes. 2, 19.

14 Op. cit.

15 Vezi articolul și comentariile pr. dr. Mihai Valică în: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2010/11/12/drept-la-replica-din-partea-parintelui-mihai-valica-despre-ispitele-unui-simpozion-de-martirologie-si-criticile-rautacioase/; http://razvan-codrescu.blogspot.com/.

16 Vezi pe larg http://www.sud-est.m
d/numere/20010922/martiri/.

17 Nina Negru, Arta de a nu face martiri, în: http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/articole/123-nina-negru-qarta-de-a-nu-face-martiriq.html.

18 Este cunoscut că din punct de vedere istoric valoarea torturilor a fost dogmatizată de către al IV-lea Conciliu de la Lyon (1245), al XIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii Latine (romano-catolice), care a acceptat schinguirile ca mijloc de anchetă pentru facilitarea operei Sfintei Inchiziţii! Astfel s-au născut monştrii Revoluţiei Franceze şi bolşevice, ai nazismului şi ai jalnicelor imitaţii ale lor din Est şi din Vest, până astăzi, subliniză pe bună dreptate prof. G. Metallinos în http://acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216.

19 Vezi canonizarea recentă a cardinalului Szilárd Bogdánffy, de origine maghiară, sanctificat de curând de Vatican. A fost cunoscut ca un om plin de ură contra românilor din Ardeal: http://theologhia.wordpress.com/2010/11/01/presupus-colaborator-al-organiza%C8%9Biilor-anti-romane%C8%99ti-bogdanffy-szilard-a-fost-beatificat-in-prezen%C8%9Ba-trimisului-papei/.

20 http://razvan-codrescu.blogspot.com/

21 1 Ioan 5, 19.

22 Romani 12, 9.

23 2 Timotei 4, 5.

24 Compară și Sorin Lavric, op. cit..

25 Vezi Iezechiel 33, 18: „Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri pentru aceasta“.

26 Iezechiel 33, 19: „De asemenea, dacă nelegiuitul s-a întors de la nelegiuirea sa şi a început să facă judecată şi dreptate, pentru aceasta el va trăi“; Iezechil 18, 27-32.

27 Matei 10, 22: „Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui“.

28 Efeseni 6, 12.

29 Matei 5, 11: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea“.

30 Romani 12, 21.

31 Apocalipsa 6, 9.

32 Vezi Monahul Moise, Sfântul închisorilor, ed. Agnost, Sibiu, 2009. Cartea se referă la unul dintre martirii închisorilor româneşti, Valeriu Gafencu; Vezi și: Anca Bujoreanu, Sfinți martiri și mărturisitori în epoca contemporană, ed. Fotini, Galați, 2007; Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România, ed. Agaton, Făgăraș, 2010; Vasile Manea, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2010.

33 Vezi Evrei 12, 1: „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte“.

34 Vezi: http://www.jurnaltv.ro/video/The_Soviet_Story_Povestea_sovietelor_incredibil.

35 Vezi şi art. pr. Ioan Alexandru Mâzgan, Biserica şi securitatea în revista Rost din 10 febr. 2006.

36 Vezi şi articolul pr. prof. univ. dr. Gheorghe I. Drăgulin în revista Biserica Ortodoxă Română, an CIX (1991), nr. 7-9, p. 91-98.

37 Vezi Evrei 12, 4: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge“.

38 Origen, Scrieri alese, colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti“, Bucureşti 1981, p 155.

39 1 Corinteni 4, 12-13.

40 Vezi Alexandru Salcă, În zeghe, printre sfinți – memorii II, Brașov, 2000, p. 5-13; Vezi și Vasile Manea, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, Cluj-Napoca, 2010, p. 11-15.

41 Andrei Pleșu: „N-am să mai apuc alt chip al acestei țări”, Adevărul, 7 august 2009.

42 Jelio Jelev, Comunismul este mai periculos decât fascismul, în ziarul Lumina, 14 nov. 2009, p. 15.

43 Matei 6, 14-15: „Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre“; 18, 35: „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre“.

44Matei.

45 Matei.

46 Vezi pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu și dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit. p. 171.

47 Vezi pe larg Nina Negru, Arta de a nu face martiri, în: http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/articole/123-nina-negru-qarta-de-a-nu-face-martiriq.html.

48 Id.

49 Vezi pe larg declarația pr. prof. univ. dr. Gheorghios Matallinos, în: http://acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216.

50 Vezi și articolul și comentariile pr. dr. Mihai Valică în: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2010/11/12/drept-la-replica-din-partea-parintelui-mihai-valica-despre-ispitele-unui-simpozion-de-martirologie-si-criticile-rautacioase/; http://razvan-codrescu.blogspot.com/.

51 Vezi pe larg: http://acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216.

România și modelul extractiv


de Ovidiu Hurduzeu


Pentru a înțelege eșecul actual al modelului de (ne)dezvoltare românesc, trebuie să înţelegem de ce o societate este prosperă sau este săracă. De ce o societate, precum societatea românească, înzestrată de Dumnezeu cu daruri extraordinare, este săracă, iar alte societăți mult mai puţin înzestrate sunt prospere? De ce Finlanda și Danemarca au un nivel de trai atât de ridicat iar noi am rămas codașii Europei?

De prea multe ori s-a spus că România este săracă fiindcă românii sunt hoți, leneși, ortodocși sau situați geografic prea la sudul continentului. Nu geografia, cultura sau religia ne-au adus în situația de astăzi, ci modelul politic și economic pe care l-am adoptat, cu voia sau fără voia noastră, de 60 de ani încoace. Prosperitatea unei țări depinde mult mai mult de contextul politic, de tipul de instituții economice și politice decât de contextul etnic sau rasial. Spre ilustrarea ideii de mai sus vom oferi un exemplu concludent.

Oraşul Nogales este situat la granița dintre SUA şi Mexic. Practic, granița, marcată de un gard, desparte în două o comunitate care are aceeaşi origine etnică, aceleași obiceiuri culturale, aceeași religie și același profil moral. Oraşul american Nogales ține de comitatul Santa Cruz din Arizona, oraşul mexican Nogales, de statul Sonora din Mexic (Sonora fiind una dintre regiunile bogate ale Mexicului).Locuitorii oraşului american Nogales au un venit mediu anual de 30.000 de dolari pe familie, cei din partea mexicană doar o treime din venitul nogalezilor americani. Oraşul american beneficiază de avantajele unui sistem politic, administrativ şi economic în care domnesc „legea și ordinea“ (law&order, cum spun americanii), instituțiile statului funcționează fără corupție și birocrație înăbușitoare. Cetățeanul știe că funcționarul public acționează în interesul lui și nu pentru a-și umfla propriile buzunare. Dacă funcționarul public abuzează de puterea sa, el poate fi tras la răspundere prin instrumentele democrației americane. În oraşul american Nogales, infrastructura și starea sanitară a orașului sunt la nivelul unei țări dezvoltate, copiii merg la şcoală, populația adultă are cel puțin studii medii. Mediul de afaceri este stabil, micul întreprinzator fiind încurajat și protejat de autorități. Locuitorii de peste 65 de ani, care formează o mare parte a populației, au acces gratuit la Medicare, sistemul american de asigurări de sănătate.

De partea mexicană, practic, de partea cealaltă a gardului, întâlnim o situație care nu este mult diferită de situația multor orășele din România. Veniturile cetățenilor mexicani din Nogales sunt de trei ori mai scăzute decât ale nogalezilor americani, majoritatea adulților nu au mai mult de 8 clase primare, abandonul școlar este ridicat. Tot ridicată este și mortalitatea infantilă, condițiile sanitare din oraș fiind deplorabile. Străzile sunt desfundate, gunoaiele te întâmpină peste tot. Rata înaltă a criminalității, corupția, birocrația și ineficiența nu au nimic în comun cu „legea şi ordinea“ care domnesc în partea americană a orașului. Ca să-ţi deschizi o mică afacere în orașul mexican, trebuie să dai şpagă funcţionarilor corupți și să plătești taxă de protecție grupurilor infracționale. Te aștepți în orice moment ca micul tău magazin să fie jefuit de răufăcători.

Analizând situația celor două comunități, doi autori americani, Daron Acemoglu, profesor de economie la prestigiosul MIT, și James A. Robinson, profesor de științe politice la Harvard au observat (vezi lucrarea lor Why Nations Fail. The Origins of Power, Prosperity, and Poverty, Crown Publishers, New York, 2012) că singurul lucru care le diferențiază este natura și modul diferit de funcționare a instituțiilor politice și economice. Ei numesc tipul de instituții predominante în partea mexicană a orașului Nogales instituții de tip extractiv. Astfel de instituții sunt o trăsătură distinctivă a realităților latinoamericane, realități care nu se explică prin factorul geografic, ci prin cel politic. Nu ne propunem aici să analizăm situația din America Latină sau din alte țări din lume unde predomină instituţiile extractive. Ne vom referi exclusiv la România. Vom păstra termenul „model extractiv“ propus de cei doi autori americani – termenul „extractiv“ ni se pare semnificativ în contextul românesc actual – dar îi vom da un conținut diferit.

În linii generale, putem afirma că de 60 de ani încoace, România a cunoscut doar instituții extractive.Știm cu toții că România este susținătoarea ferventă a patru gigantice proiecte „extractive“: proiectul Roșia Montană, proiectul de exploatare a gazelor de șist, proiectul de defrișare a pădurilor țării – acesta din urmă fără binecuvântarea oficială a statului, dar sistematic implementat de entități economice și politice extractive interesate în maximizarea profitului privat în dauna interesului național și al comunităților locale. Statul se face vinovat pentru că nu vrea să oprească jaful din pădurile românești, ci, dimpotrivă, încurajează un dezastru ecologic care pune în pericol viitorul țării. (Pe lângă defrișarea pădurilor, statul a încurajat construirea de microhidrocentrale care distrug râurile de munte.) În fine, cel de-al patrulea proiect extractiv este „șpăguirea“, programele de privatizare prin care activele industriei românești au fost vândute pe nimic unor indivizi aflați în strânsă legătură cu statul mafiot. O parte importantă a programului de privatizare include înstrăinarea terenurilor agricole, o practică extractivă ale cărei consecințe devastatoare se vor simți în anii viitori.

Aceste patru proiecte economice și sociale distrugătoare – un adevarat ecocid – NU ar fi posibile dacă România nu ar fi încătușată de o structură politică și administrativă extractivă bazată pe instituții care nu creează bogăție, ci doar o „extrag“ prin diferite metode distructive. Cianura și fracturarea hidraulică își au corespondent în metodele distrugătoare folosite de instituțiile românești, în speță, incompetența, iresponsabilitatea, lipsa de viziune, lipsa de spirit civic și moral. Ca să nu mai vorbim de lipsa credinței în Dumnezeu. În țara noastră, instituțiile au fost deturnate de la menirea lor naturală, de a servi societatea, spre un obiectiv toxic, acela de a extrage bogăția creată de societate în avantajul unui număr restrâns de grupuri de interese. Instituțiile extractive nu sunt interesate de inovație, nici de asigurarea unor oportunități egale pentru toți membrii societății. Nici nu sunt interesate de asigurarea unui cadru legal și investițional care să promoveze o competiție corectă. Ele sunt interesate doar de a extrage cât mai multă bogăție într-un timp cât mai scurt, indiferent de mijloacele folosite și indiferent de consecințele pentru țară. Este o bogăție extrasă în avantajul exclusiv al unei oligarhii. Imaginea care îmi vine în minte este cea a conchistadorilor spanioli, interesați doar de aurul, argintul și mâna de lucru ieftină din teritoriile cucerite. România a căzut pradă conchistadorilor interni şi externi care o vor abandona când tot ce putea fi extras se va fi epuizat.

Să încercăm o comparație dintre oraşul mexican Nogales și situația din România.Orasul Nogales este situat în deșert. În partea americană, deșertul este transformat într-o oază de prosperitate economică și de stabilitate socială; în partea mexicană, deșertul instituțiilor extractive apare ca o continuare a peisajului pârjolit de soarele necruțător. Deșertul captează energia solară, pe care o risipește noaptea, nu o poate reține și răspândi pentru a crea viață. Prin contrast, jungla și pădurea rețin căldura soarelui, o prelucrează și o distribuie apoi în întregul ecosistem sub formă de energie vitală. În oraşul mexican Nogales, instituțiile pârjolesc bogăția reală, storc capitalul uman și nu fac nimic pentru a înmulți această bogăție în mod sustenabil, spre binele generațiilor prezente și viitoare. Aceeași situație este valabilă în România, unde bogăția este stoarsă prin truda poporului sau creată prin îndatorare, tot pe spezele poporului, fiind risipită apoi precum căldura deșertului noaptea. Metaforic vorbind, banii emigranţilor români, fondurile europene și banii împrumutați de la FMI încălzesc economia și umflă unele buzunare „glocale“ privilegiate pentru perioade din ce în ce mai scurte. În curând se va instala lunga noapte cu frig deșertic care va îngheța întreaga societate românească.

Repetăm: deșertificarea mediului natural și jefuirea resurselor subsolului din România are drept cauză directă procesul de deșertificare a instituțiilor statului cu tot ceea ce el implică: epuizarea resurselor bugetare, epuizarea capitalului natural și uman, epuizarea capitalului de încredere în clasa politică, lipsa mobilității sociale și, mai ales, risipirea oricărei speranțe. Altfel spus, procesele entropice accentuate produse de exploatarea nechibzuită a resurselor naturale sunt însoțite de procese accentuate de entropie socială.

Totdeauna în istorie un model extractiv a dus la ecocid.

Termenul „ecocid“ provine din grecescul oikos “casă” și latinul caedere “a distruge”. În prezent nu distrugem numai natura țării, ci dăm foc şi casei în care locuim, casa România.Experiența istorică ne arată că în copleşitoarea majoritate a cazurilor, regimurile de tip extractiv s-au prăbușit în mod spectaculos. Istoria însângerată a Americii Latine este o lungă înșiruire de regimuri extractive care s-au prăbușit unul după altul, producând o imensă suferință populației. Abia în ultimele două decenii unele țări din America latină (Ecuador, Bolivia, Argentina) au încercat să renunțe la modelul extractiv în urma unor revoluții pașnice.

România trebuie să abandoneze definitiv modelul extractiv și să înceapă de îndată tranziția spre un model civic-distributist. Bogăția produsă sustenabil urmează să fie larg răspândită în societate așa cum jungla și pădurea captează energia soarelui și o prelucrează cu „valoare adăugată“ în folosul întregului ecosistem. Dacă vrem o altă Românie, avem nevoie de altfel de instituții. Deșertul trebuie transformat în pădure. Până acum, noi am trăit în sistemul extractiv inaugurat de comuniști și perfectat de securiștii mafioți de astăzi.

Comunismul a urmat propriul lui model extractiv. Acesta a produs pentru un timp creștere economică datorită centralizării puterii politice. Centralizarea puterii politice, cu alte cuvinte, un stat puternic este o condiție a creșterii economice, fiindcă asigură stabilitatea socială necesară oricărei investiții. Capitalul va ocoli Somalia, unde nu există o putere centrală. Un stat puternic este și chezașul apărării interesului național în fața atacurilor de tot felul provenite din afara granițelor țării. Dacă această centralizare și întărire a puterii statului nu este însă însoțită de răspândirea unei rețele largi de instituții cu caracter inclusiv (care să asigure mobilitatea socială), productiv (să creeze bogăție în loc să o secătuiască pe cea existentă) şi distributist (distributist în sensul de răspândire a proprietății productive și a democrației participative, nu numai în sfera politică, dar și în cea economică – vezi întreprinderile cu lucrători-proprietari și cele de tip mutualist) – dezvoltarea nu este sustenabilă. Ea va fi o dezvoltare de tip extractiv, care neglijează sănătatea și reproducerea organică a întregului sistem. (Un model de creștere nesustenabilă, dirijată de instituții extractive îl urmează China de astăzi. Un alt exemplu recent îl furnizează Turcia lui Erdogan. În zadar s-a dezvoltat Turcia în mod spectaculos, în zadar și-a plătit datoriile dacă întărirea statului turc nu a fost însoțită de larga răspândire a democrației economice și politice participative.)

Astăzi România continuă modelul extractiv, moștenit de la comuniști, așa cum America Latină a continuat timp de secole modelul extractiv moștenit de la conchistadorii spanioli. Resursele țării noastre sunt stoarse și alocate de către grupuri private unor scopuri care nu sunt în interesul poporului, ci în scopul menținerii status quo-ului. Ca și în comunism, în România de astăzi există prea puțină inovație instituțională. Există doar structuri instituționale anchilozate și „inovație“ în perfecționarea tehnicilor de jefuire a bogăției create.

Un sistem extractiv este închis, clientelar, de castă – un „sistem-acvariu“. Instituțiile extractive, politice și economice, nu au nici un interes să se primenească, să promoveze mobilitatea și dreptatea socială, să investească în competență și inovație. În statele dezvoltate, investiția în competență și inovație este sprijinită de aranjamente politice de tip distributist, care împiedică grupuri restrânse să monopolizeze puterea politică și s-o folosească doar în interesul lor și în detrimentul societății. (Este adevărat că neoliberalii încearcă din răsputeri să reinstaureze sistemul extractiv și în economiile avansate.) În România, un stat slab a permis susținătorilor modelului extractiv să acapareze unitățile economice şi instituțiile publice și să le deturneze de la menirea lor inițială.

Vrem să fie bine înțeles! Nu statul este extractiv prin definiție, ceea ce ar justifica după unii restrângerea atribuțiilor sale (conceptul de „stat minimal“), ci instituțiile publice și entitățile private sunt deturnate spre scopuri extractive. Când întregul sistem urmărește doar astfel de scopuri, ceea ce urmează este incompetența generalizată, inegalități sociale flagrante, ruina economică și colapsul final.

Pentru o anumită perioadă de timp, instituțiile extractive creează mari avantaje grupurilor de „aleși“ aflate temporar în fruntea bucatelor. Aceste avantaje fiind însă concentrate doar la vârf, ele sunt mereu revendicate de alte grupuri cu mentalitate extractivă. Este vorba despre „lupta pentru ciolan“ care creează o instabilitate politică permanentă și mari animozități sociale.

Dacă nu vom opera o transformare politică și economică fundamentală a instituțiilor extractive, cât de curând acvariul se va sparge și peștii din el se vor trezi pe uscat, zbătându-se precum peștii aruncați pe mal după o furtună pe mare. Iar furtunile în regiuni în curs de deșertificare tind din ce în ce mai mult să aibă puterea unor  taifunuri.

Ce-i de făcut? Pentru România, alegerea nu este între un capitalism de stat, gen capitalismul chinezesc, sau un capitalism neoliberal de tip anglo-saxon – ambele pot avea derapaje extractive, după cum se observă în acești ultimi ani – ci între instituții anchilozate de tip extractiv și instituții inclusive de tip productiv-distributist. Dacă vom continua să menținem instituțiile extractive, orice model economic pe care l-am adopta va fi deturnat.

În primul rând, să oxigenăm întreaga societate, nu numai apa din piscinele potentaților. Societatea românească se sufocă. Se sufocă IMM-urile – numai anul acesta au dat faliment 100.000 de IMM-uri –, se sufocă medicii, profesorii, se sufocă tinerii care nu mai au nici o perspectivă, satele sunt muribunde iar majoritatea orașelor din țară se găsesc și ele într-o stare jalnică. Să nu mai vorbim de infrastructura de transport, educație, cercetare sau instituțiile de cultură. Nici natura nu mai poate respira sub greutatea lobbyului industriei extractive. Românii responsabili, nemanelizați se simt de parcă ar fi fost înghesuiți în vagoanele unui tren de marfă care-i duce spre locul ecocidului. Ajunși în pragul disperării, oamenii nu vor avea de ales; vor sparge ușile vagoanelor și se vor năpusti asupra celor care conduc trenul spre pierzanie.

Reformați statul, deschideți sistemul politic și economic dacă nu vreți ca el să fie deschis prin violență și anarhie. Nu mai mizați pe faptul că v-ați trimis odraslele în străinătate şi că tot ce-ați jefuit ați ascuns prin paradisuri fiscale. Când nu vom mai putea răbda / Când foamea ne va răscula / Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa / Nici în mormânt!

Instituțiile politice şi economice trebuie să redevină inclusive, adică să permită mobilitatea socială. Dacă un tânăr capabil emigrează în Australia, SUA sau Canada, el are șanse reale să avanseze pe scara socială datorită capitalului de cunoștințe și integrității sale morale (cel puțin așa a fost până la declanșarea crizei). În Romania, aceste calități, care constituie un avantaj decisiv într-un sistem inclusiv-distributist, sunt considerate „periculoase“ întrucât pun în pericol supraviețuirea sistemului extractiv.

În Romania interbelică, fii de țărani au ajuns mari personalități fiindcă în acea perioadă sistemul politic românesc nu era extractiv ci inclusiv-distributist: proprietatea productivă era larg răspândită în societate, iar bogăția era folosită pentru reproducerea unui sistem în care fiecare avea șanse să avanseze pe scara socială dacă își vedea în mod serios de treaba lui și conlucra cu aproapele său. Clasa politică nu reprezenta doar interesele unei oligarhii, ci diversitatea intereselor din societate. Răspunzând voinței poporului, elitele românești au creat instituții distributist-inclusive. Țăranii au fost împroprietăriți, clasa politică s-a deschis, s-au creat noi partide care au exprimat interesul maselor populare, precum PNŢ-ul, iar vechile partide, partidul liberal de pildă, au înțeles să îmbrățișeze interesul naţional și nu al unui grup restrâns. Astfel, Romania a blocat cu succes influențele bolșevice, bucurându-se de o perioadă înfloritoare de progres social și economic într-o vreme în care țările dezvoltate treceau prin cea mai neagră perioadă din istoria lor modernă.

Sistemul actual trebuie deschis şi permisă intrarea pe scena politică românească a unor noi actori, cu noi oferte electorale, care să reprezinte cu adevărat aspirațiile populare. Este aproape imposibil să formezi azi un partid cinstit, pornind de la firul ierbii, pe baza actualei legislații. De asemeni, este tot mai greu să pornești o firmă și s-o menții în hățișul de reglementări, de impozite covârșitoare și fără să plătești o anumită „taxă de protecție“. Democrația participativă trebuie întărită și însoțită de o economie participativă în care firmele mici să aibă o șansă reală pe piață.

În Romania, formele economice participative – asocieri de tip cooperatist şi mutualist – lipsesc aproape cu desăvârșire deși acestea şi-au dovedit rezilienţa pe timp de criză. În schimb, se promovează pe toate canalele media entități economice de tip extractiv: compania RMGC care vrea să distrugă Roșia Montană, multinaționale al căror model de afaceri este eminamente extractiv (fonduri speculative, firme care defrișează pădurile sau vor să exploateze gazele de șist); sau firme care vin în Romania pentru a deversa deșeuri toxice (fabrici de formaldehidă, de incinerat gunoaie). Câte locuri de muncă au creeat IMM-urile în România? Câte joburi creează transnaționalele venite să stoarcă din țară un profit maxim într-un timp cât mai scurt? De ce le tot descurajăm pe unele și le tot încurajăm pe celelalte?

O țară poate oricând evolua de la un sistem extractiv la unul productiv-distributist şi vice-versa. Oraşul mexican Nogales nu este condamnat la sărăcie iar oraşul american Nogales s-ar putea s-o ia pe panta extractivă. Derivele extractive ale societății occidentale din timpul crizei economice ne arată că democrația nu este scutită de propriile ei riscuri. Cert este că instituțiile  din România, pentru a păstra status quo-ul, vor căuta sprijin oriunde în lume există structuri și mentalități extractive.

Dacă poporul se va trezi din letargie și va pune piciorul în prag, mafiile de tot felul vor fi obligate să renunțe la actualul sistem extractiv (în speranța că își vor salva astfel pielea). Avem capacitatea necesară să construim efectiv un model regional și chiar global pentru secolul XXI. Doar să vrem cu adevărat!