Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

luni, 29 iulie 2013

Un martir uitat: Ion Mihalache

de Mihai Dorin
Intr-o tara de tarani, si nu de targoveti ori burghezi, precum in alte parti, se rosteau de la o vreme, sub inspiratia generoasa a romantismului, a poporanismului ori a samanatorismului, destule fraze frumoase despre "talpa tarii" ori "marele tacut". Eminescu innobilase subiectul cu toata forta titanica a geniului lui. Cuza a ramas in legenda moderna ca domn al taranimii, in vreme ce toata problematica sociala din statul national croit la 1859 s-a centrat pe "chestiunea taraneasca". Cu geniul lui atotcuprinzator, cu forta lui unica de a dezvalui adevarul si a diagnostica racilele societatii romanesti, cu iubirea lui de neam si tara, Iorga avea sa creeze unda de sensibilitate pe care societatea avea nevoie pentru a intelege ca Romania nu e tara intreaga, nici europeana, nici de viitor, daca nu gaseste degraba solutii pentru a face din tarani cetateni si nu doar obiect al compasiunii ori subiect al neputintei. Iorga a identificat subiectul si a definit urgenta chestiunii taranesti. Mai lipsea insa ceva esential, si anume ca din randul clasei taranesti insesi, adica acelor peste 80 % de romani care purtasera sarcinile istoriei, fara sa ceara nimic in schimb, sa se nasca cineva care sa reclame pentru clasa lui obidita, dreptul la demnitate. Istoria l-a identificat in persoana unui taran din partile Argesului, ajuns invatator de tara, adica un fel de "domn" ce si-a purtat toate zilele vietii lui, cu demnitate, nu atat straiele, cat mai ales nobletea taraniei, mandra de a fi dat tarii traditii si randuieli batrane, dar si munca tenace, din care tara si-a asigurat suportul pentru toate marile proiecte, de la apararea de vrajmasi si pana la dobandirea independentei si reintregirea neamului. Numele lui este Ion Mihalache. Putini concetateni mai vibreaza astazi, in vremea ceturilor tranzitiei si a spolierii tarii de o gasca de neofanarioti, nascuti nu pe malurile Bosforului, ci chiar in tarisoara noastra, la numele genialului invatator ce a reusit sa ridice taranimea la rangul de clasa sociala si la constiinta valorii de sine. Cine nu-i cunoaste viata, nazuintele si increderea netarmurita in neamul lui se face vinovat de ignoranta si inconstienta. E drept ca memoria i-a fost ocultata sistematic. E drept ca de sub lespedea de mormant a dramaticeidamnatio memoriae nu au razbatut pana la noi decat vagi ecouri. Istoricii de casa si-au facut ani in sir o profesiune din a-l discredita. Doar nu de un simbol al demnitatii taranesti aveau nevoie corifeii bolsevizarii tarii, pentru a-si subordona taranimea, ci de "eroii" stahanovismului colhoznic. Invatasera pe de rost comunistii nostri lectia tatucai Lenin, cum ca taranii sunt reactionari, antimoderni si greu de supus. De aceea, trebuiau distrusi. Unde nu a reusit tunul, ca in Rusia, a fost pus sa lucreze cnutul ideologiei, al deposedarii de bunuri si pamanturi, umilirea si incolonarea taranimii. De aceea, in taranistul Ion Mihalache comunistii au identificat un dusman mai periculos decat in liderii burghezi. Iar in combaterea taranismului, ideologii comunisti au investit infinit mai mult decat in lupta impotriva burgheziei ori a "fascistilor".

Pentru articolul integral din Ziarul de Iaşi click AICI.

Niciun comentariu: